când clocotul seacă

- Nu știu cum să-ți explic. E ca și cum tot ce clocotea în mine a secat... Ca un lac care se transformă într-o mlaștină, sau ca un pui frumos care devine găină și se urâțește. Nu îmi vin în minte alte comparații. Doar că...totul e mai bun când ești mic, sau la început, la începutul începutului oricărui început. Apoi crești. Începutul se apropie de cuprins și realizezi că e mai greu decât credeai, mai urât. Și te seacă. Știi ce zic? Te seacă de sevă. Pur și simplu. Ca și cum cineva ar goli seva aia proaspătă din tine cum golești tu un pahar bând sucul cu paiul. Iar când te apropii de final, adică finalul acelor ultime picături, scoți acel zgomot urât, ca și cum ai sorbi în sec, deși mai ai de fapt vreo trei picături. Nu, nu pot să zic că am ajuns acolo, că nu mai am sevă deloc. Dar s-a dus atât de multă. Și atât de repede. Vreau să dau timpul înapoi la clipa în care totul de abia începea. Sau poate un pic chiar mai înainte. Vreau ceva, ceva proaspăt. Îmi vreau seva înapoi! Seva mea creatoare, energia, pulsul, eul care găsea bucurii mărunte, eul care simțea mai mult! Sunt fadă. Fără culoare. Plutind într-un vid și nu știu spre ce.

-...    

come rescue me, Peter!

Unde sunt zăpezile de altădată?
De ce nu le mai aștepți?
De ce nu te mai entuziasmezi când vezi cum cad primii fulgi din ger?
De ce nu te mai bucuri?
De ce zâmbești tot mai puțin?
De ce gândești mult
si simți prea puțin...?
Prea puțină bucurie...

Peter Pan, unde ești?
Las toate geamurile deschise în noaptea asta,
doar vino și salvează-mă!


Take me to Neverland, dear, cause over here I can't breathe anymore!

cugetări (Erick 3)

E dimineață. Pătura e pe jos. Erick nicăieri. E luni, e la cursuri, Mă uit la ceas. E 8.24 și e clar că eu am dormit cam mult.  La 9 trebuie să fiu la sală. Nu vreau să las copii să mă aștepte, eu nu am întârziat vreodată și nu voi începe acum. Sar din pat și în 10 minute sunt gata. Voi ajunge, voi ajunge la timp. Da, voi fi mai irascibilă fără ceaiul verde, dar se descurcă ei cu mine. Cred că le place de mine de fapt. Noua grupă nu mi-a jucat nicio farsă până acum și sunt chiar ascultători. Îmi place ce fac. Dansul e parte din mine și cred că e frumos să împarți cu alții părți din tine. Mai ales cu copiii. Ei sunt cei mai frumoși. Sau cu Erick. El e doar un copil mai mare. Și simt nevoia să am grijă de el. Nu știu de ce, dar mereu am crezut că va fi diferit. Că voi găsi un bărbat care să aibă grijă de mine, să mă protejeze. Când l-am întâlnit pe Erick, mi-am dat seama că nu am nevoie de nimeni care să îmi poarte de grijă ci că eu ar trebui să fac asta pentru alții. Pentru el, spre exemplu. Și așa a fost. Uneori dăm mai multă dragoste decât ar trebui, uneori dăm mai multă dragoste altora și nu mai oprim nimic pentru noi, alteori dăm chiar mai multă decât avem. Dar e în regulă. E ok să fii cel căruia îi pasă mai mult atâta timp cât conștientizezi asta, atâta timp cât nu aștepți ca ceilalți să facă la fel. Pentru că, adevărul e că nu o vor face. Tu dai și ei iau. E simplu. Unii nu dau nimic în schimb, alții, precum Erick, sunt recunoscători, te iubesc și ei. Dar nu ca tine. Tu dai tot. Dar știi, doar  pentru că ei nu te iubesc cât îi iubești tu, nu înseamnă că nu le pasă. Poate capacitatea lor afectivă e mai puțin cuprinzătoare decât a ta. Sau poate ei nu au suferit niciodată. Înainte să-l întâlnesc pe Erick îmi spuneam că oamenii care au suferit din dragiste nu vor mai iubi cu intensitate, dar nu e așa. Cei care au suferit sunt cei care iubesc mai intens. Cel puțin în cazul meu. Îmi amintesc cât l-am iubit pe A. Și cum nu i-a păsat. Cum el a ales pe altcineva. Iar eu m-am simțit mică, inutilă, incompletă. I-am urât pe amândoi și am continuat să sper o bucată bună de timp. Să sper că el mă va vedea și va veni la mine. Am sperat și am suferit. Până când nu am mai făcut-o. Iar când Erick a apărut în fața vieții mele, am simțit că are nevoie de mine mai mult decât aveam eu nevoie de el. Am vrut să fiu pentru el ceea ce voiam să fia A pentru mine. Și cred că până acum mă descurc. 

Gândesc toate astea în timp ce mă îndrept spre sală și nici nu-mi dau seama că am trecut cu cinci metri de ușă. Am ajuns la timp, dar copiii sunt deja aici. Nerăbdători. Nu pot să nu iubesc entuziasmul lor. E cel mai frumos, mai sincer. Ce nu aș da să fiu iar ca ei! Cu siguranță aș face alte alegeri. Dar prefer să nu mă gândesc la ele, pentru că din trecut poți doar să înveți.

mai multe scrieri pe tema "cugetări" găsiți aici

întrebări cu sens, dar fără răspuns (încă)

Bufnițe mov pe-un fundal alb și-un cer scăldat în verde crud, sub o mare galbenă de soare galactic. Cine zice că totul trebuie să aibă un sens? Cine zice că totul  e logic? Cine zice că trebuie mereu să ne luăm după ce se zice? Poate că uneori e mai bine să ascultăm de intuiție. Uneori ea ne spune să urmăm turma, alteori ne spune să mergem pe drumul nebătătorit. Alteori intuiția nu e destul. Dar eu cred că atâta timp cât îți rămâi ție fidel, nu poți greși drumul. Te poți rătăci pentru perioade mai mult sau mai puțin scurte, dar găsești tu o intersecție, ceva...Dacă ești tu însuți, fără povara măștilor inutile, drumul e mai frumos și muntele mai ușor de urcat. Dacă noi nu am fi cine suntem, atunci cine ar mai fi noi? Dacă vrem să fim altcineva, oare și altcineva ar vrea să fie...noi? De ce nu suntem niciodată mulțumiți? Și oare e bine sau rău să nu fi mulțumit? Pe de o parte cum rămâne cu recunoștința? Pe de altă parte cum rămâne cu evoluția? Din nou întrebări...din nou prea multe.

alte scrieri cu duzina de cuvinte- aici

chihlimbar (Erick 2)

L-am găsit la laptop, cu o pungă de chipsuri lângă el. E tare simpatic atunci când ronțăie chipsuri sau orice altceva crocant. Are părul ciufulit și încă nu și-a pus ochelarii. E clar că de abia s-a trezit. Nu îl bag în seamă și mă duc direct în bucătărie să-mi fac o cană mare cu ceai verde. Nici nu mă aude, e concentrat. Probabil lucrează la proiectul ăla. Cred că e greu să fii student la medicină. Ești tot timpul ocupat. Nu că la actorie ar fi mai ușor. Erau zile când stăteam 12 ore la repetiții. Iar acum...acum totul pare în zadar, dar nu este. Pentru că mi-a plăcut și încă îmi place. Contează că nu sunt actiță? Ei...da. Dar eu sunt în sufletul meu și în pielea mea și în mintea mea. Mereu. Mai puțin cu Erick. Cu el niciodată. E prea bun. Pe el nu îl pot păcăli. Decât dacă vreau, dar chiar nu vreau. Vreau ca el să mă vadă exact așa cum sunt. Și mă vede. Și mă bucur că îi place ceea ce vede, chiar iubește. Da, băiatul ăsta știe să iubească. 

Mă întorc cu ceaiul.

Încă e concentrat, dar tresare când intru în cameră.  

- Când te-ai întors?

- Când am plecat?

- Ai dreptate. Când m-am trezit erai peste tot. Știi tu...

- Știu.

- cum faci asta?

- chihlimbar

- chihlimbar?

Mă duc în spatele lui (stă pe scuan, încă la laptop) și-i șoptesc în ureche

"chihlimbar". Se uită la mine cu ochii lui adânci. Îl sărut lung și buzele noastre dansează așa cum îmi place mie. Mă ia în brațe, mă dezbracă și începem să ne iubim pe scaunul mic. dar nu ne place. Așa că ne mutăm pe podea. Oricum e prea cald în casă. Sau prea cald în noi? Nu știu. Știu doar că ardem și că ne mistuim unul într-altul. Dar știi ce e frumos? Că la final suntem mai mult decât cenusă. Suntem păsări Phoenix de fiecare dată după ce ne iubim. Cum numai noi știm să o facem. Cum știm că nu ne-a iubit și nu ne va mai iubi nimeni. Două focuri de artificii pe un singur cer. Asta suntem, Erick. Asta suntem.  

octombrie și păpușile păpușarului

Îmi beau ciocolata caldă cu ochii capturați de grămezile de frunze tomnatice, călcate de câte-o lăbuță de patruped sau de vreun picior uman. Aparent e un octombrie banal, dar eu îl simt atât de diferit. Îl simt ca pe-un octombrie cu miros de arțar, deși nu știu ce miros are arțarul. Îl simt ca pe-un octombrie scufundat bine în necunoscut, așteptându-mă pe mine să înot până la el și să găsesc o stea de mare, sau poate un medalion pierdut de vreo sirenă mai dezordonată. Sau cine știe...poate chiar pila ei de unghii, sau poate o figurină chinezească sau o matrioșcă sau...nu știu. Sunt din nou prea multe întrebări fără răspuns dincolo de ochii mei cu miez de cărbune. Și poate că undeva e un păpușar, iar eu sunt o simplă jucărie în mâinile lui. Sau poate că sunt păpușarul propriilor mele gânduri. Dacă nu sunt, atunci trebuie să devin. E timpul să dresăm câteva gânduri, câteva stări, câteva sentimente. E timpul pentru un octombrie mai frumos.       

sursa foto - salome
mai multe scrieri cu duzina de cuvinte- aici

castaniu. lolită. parfum.

Bucle lejere. Castaniu frumos, tomnatic, sălbatic. Ochi verzi de pisică neagră. Pisică blândă care zgârie rău. Năsuc năstrușnic, cu vârful în vânt. Buze frumoase cu tonuri maronii, nici subțiri, nici pline. Piele albă, dar nu palidă. Portret de lolită castanie, nu clasică. Portret ușor banal, doar ușor. Frumos. Frumoasă. Și parfumul ei- august apus pe-o rochie lungă, lila, ușoară ca fâșiile de nori la apus, trandafirii cu ton dulceag de zmeură prea coaptă. Apoi ar mai fi macii roșii ai verii răsfirați în tenta de foc din firele părului ei. Apoi floarea-soarelui cu uleiul semințelor din ea. Apoi zâmbetele copiilor ce roiesc într-un râu cu apă caldă, lacrimile fierbinți ale unei revederi, puterea unei îmbrățișări, iarba proaspăt cosită, apoi fânul uscat. Prune coapte rostogolindu-se într-o găleată neagră, struguri cocându-se în vițe, un trandafir galben așteptând cuminte în ghiveci, trandafiri ce încă înfloresc și acum. Septembrie. Înainte de septembrie- toată vara. Toată vara în parfumul unei lolite castanii. Iar acum septembrie și toamna ce încă mai este...în părul ei, în vântul care i-l răvășește, în ochii care scilpesc între două anotimpuri, în buzele care nu știu după care din ele să strige, între degetele ei născătoare de cuvinte, în sprânceana arcuită de curiozitate, în pile, în tot. E-o vară întreagă în lolita asta castanie și o toamnă care încă își face loc printre serile de iulie, căci ea încă nu s-a terminat. Iar când se va termina, va trebui să -i facă loc iernii, și aceasta primăverii și apoi de la capăt. Anotimpurile trec, Lolita se schimbă. Fiecare are un parfum și parfumul fiecăruia are mai multe esențe.  

zile fără termen

Zilele nu ar trebui să aibă termen de expirare. Nu ar trebui să apară în calendare sub formă de cifre, numere sau litere. Ar trebui să fie doar zile, nu ziua X sau Y. Zile și atât. Zile și destul. Zilele noastre...Aceleași pentru toți și diferite pentru fiecare.

Zile în care îți asumi un risc, încalci o lege, participi la un eveniment major, mai adaugi ceva la avere, cine știe...poate un zâmbet fals la averea din suflet, crezând tu că vei atrage cu el atenția lui M sau N...sau un moment transformat în amintire și închis bine acolo, știi tu, înăuntru... 

Zile în care ești doar un supraviețuitor 

și zile în care ești învingător,

când totul e negru

sau totul e alb

sau poate e gri, sau în culori,

numai tu știi.

Sunt zile ce trec ca un minut și zile ce par că nu se mai termină. Zile cu esență, cu miez bun, sau doar fardate superficial. Zile bune, zile rele...zile când tot ce-ai vrea e să numeri diamente pe-un cer safiriu și parcă tocmai atunci e norul mai negru și mai dens.  

Sunt zilele noastre și nu ar trebui să aibă termen de expirare. Ce mai contează că e luni, sau marți sau miercuri?...Contează ce faci, unde ești și cu cine, fie lângă tine sau în gând.

mai multe scrieri cu duzina de cuvinte (cele îngroșate) găsiți aici

Eclipsă (umanizată)

două focuri de artificii pe același cer,
doi pui de dragon sub aceeași aripă-
asta sunt ei si dincolo de-orice mister,
ceva mai mare decat ei se înfiripă.

ca o pânză mare cu boabe de rouă,
dar nu de păienjeni țesută,
ca o umbrelă de sentimente când plouă,
ca un acoperiș pentru inima făcută

să creadă tot și nimic din toate.

dar ei nu știu unul de altul,
ei nu știu că scot aceleași scântei...
nu au făcut încă pasul, saltul,
n-au găsit miezul dragostei.

focuri de artificii pe cerul plin de fapte
se dezlănțuie cu trâmbițe și zel,
dar ei sunt departe de toți și de toate
și se iubesc în cu totul alt fel.

căci ei sunt eclipsa, dincolo de fapte.

tema (eclipsa) este propusă de cartim , unde veți găsi și alte scrieri :)

Spune "Nu"

Nu știu ce e mai greu...să spui "da" sau să spui "nu"...

Există mai multe feluri de a spune "da" sau "nu". Eu, sinceră să fiu, cred că uneori nu modul în care spunem contează, ci a ști când să spui "da" și când- "nu". Altfel spus, ce  să acceptăm, ce să respingem, ce să încurajăm, să promovăm și ce să negăm. Depinde desigur de dorințele, de necesitățile, de aspirațiile fiecărei persoane. Cred însă că toți ar trebui să spunem mai des"nu":

- fricii

- prejudecăților

- complexelor
- discriminării
- crimelor (de orice fel)
- violenței (de orice fel)

- subevaluării 

- supraevaluării 

- excesului de subiectivism

- persoanelor toxice
și lista poate continua...poate o voi mai completa pe parcurs.

Aceasta este opinia mea obiectiva (cred eu) și concisă pe tema  Spune"Nu"
Alte articole pe această temă găsiți aici

(puțină) beție și (mai mult) realism

Poți să-mi dai vin, iubitule, dar tot cu gustul buzelor tale voi vrea să mă îmbăt. Și putem fuma împreună zeci de țigări mentolate, dar eu tot cu parfumul pielii tale îmi voi umple plămânii. Aerul e de neînlocuit, dar puteți coexista în plămânii mei. Și cum ți-aș bea irișii ăia frumoși în loc de apă! Dar nu ești lângă mine, așa că mă mulțumesc și cu substanța inodoră, incoloră și insipidă. Pentru  că viața e atât de frumoasă și când nu mă îmbăt cu gustul tău. Pentru că, din perspectiva realistului, viața merită trăită oricum, indiferent de prezența sau absența ta.  

Consider că fiecare modelează lutul pe care-l are și-l transformă în ce-și dorește. Lutul meu are nevoie de apă pentru mai multă maleabilitate. Mă gândesc uneori că ai putea să-mi deschizi ochii spre atâtea lucruri noi și frumoase, mă gândesc că am trăi împreună tot ce eu nu am curajul să trăiesc singură. Dar știi?...Uneori obosești să tot cauți, să tot strigi. Se așterne o tăcere care devine confortabilă, iar eu mă rezum la a trăi cum știu, respirând adânc și gustând firimituri de fericire. Știu că există mai mult. Știu că viața are fericiri mari pe care ni le oferă spre explorare. Știu că încă nu am văzut aproape nimic din adevarata frumusețe, din frumusețea profundă, ascunsă sub experiențe.

Știu. Dar nu am timp să te mai caut. Și nu mai am glas să te strig. Prefer să sângerez pe o tastatură încinsă de mișcarea degetelor mele pe taste. Prefer să-mi folosesc glasul pentru a chema îngerii în miez de noapte să vorbim despre perdeaua de nori care-i ascunde atât de bine. Și când se face prea târziu și trebuie să mergem să ne culcăm, îmi chem dragonul să-i conducă până acolo sus, unde privirea mea nu răzbate. Dar dragonul se întoarce și când nu e foarte somnoros îmi povestește câte ceva. Ca de exemplu ce fel de bomboane mâncau îngerii în cer, sau cum i-au mulțumit că i-a condus.

Dacă ai fi fost aici, cu mine, și ne-am fi îmbătat cu gustul buzelor noastre, poate ți-aș fi spus și ție mai multe despre toate astea. Poate te-aș fi lăsat chiar să atingi dragonul. Nu crezi în dragoni? Prea bine. Poate crezi în îngeri. Am fi putut vorbi despre ei...

Dar tu nu ești aici, poate nu vei fi niciodată. Însă eu nu mă mai gândesc la asta, nu mă mai gândesc la toate posibilele tale variante caracteriale și temperamentale, fiindcă sunt o infinitate. Am citit undeva că există infinități mici și infinități mari. Eu nu cred. Pentru mine orice infinitate este imposibil de calculat. Orice infinitate este o himeră. Ce este pentru totdeauna? Noi cu siguranță nu. Așa că nu mai pierd timp strigându-te sau așteptându-te. Posibila intersectare a drumurilor noastre nu mai pare atât de fascinantă. Eu merg pe drumul meu. Cine vrea să se plimbe cu mine e binevenit. Uneori vom merge mai încet, dar alteori va trebui să alergăm. Fiecare spre propria destinație. Dar intersecții se găsesc la tot pasul dacă vrem să le creăm.  

când doarme (Erick)

Port doar un maiou și cămașa lui. Fără nimic altceva. Fără chiloți. Fără agrafe în păr. Doar maioul meu și cămașa lui albă cu imprimeuri în două nuanțe de maro. Stau la masa mică de lângă fereastră și mă uit cum stropii de ploaie încă se preling pe geam, pe frunze, pe acoperișuri, pe stradă. E august, dar afară e un frig ca de început de septembrie. Nu vreau să ies din casă și totuși mă plictisesc. Aș vrea să se trezească mai repede, ca să-l iubesc iar. Dar doarme prea frumos ca să-l trezesc. S-a înfofolit bine sub pătură și-i aud respirația ca pe un tors blând de motan. Îmi amintește de Bagheera și brusc mi se face dor de casă. Amândurora le place să-și pună capul în poala mea, iar mie îmi place să-i mângâi. Cred că-i alint prea mult uneori, dar n-am ce-mi face. Așa sunt eu.

Mi-e dor de Bagheera și Erick tot nu se trezește. Nu, nu îl pot trezi, doarme prea frumos. Mai bine merg să-mi fac o cafea tare, fără zahăr. Iar apoi...apoi voi vedea. Poate se trezește Erick. Sau poate merg acasă. Nu. Se va trezi Erick și am să-l iubesc iar.  

Erick încă doarme, iar eu aproape mi-am terminat cafeaua. L-am privit pe el tot timpul cât am băut-o. Aș fi putut să mă uit pe geam, dar Erick e clar o priveliște mai bună. Ador părul lui răvășit pe pernă. Verdele pal al pernei și abanosul sunt o combinație tare plăcută. Nu prea mă pricep eu la culori sau design sau lucruri de acest gen, dar pur și simplu îmi place combinația asta. Apoi sunt sprâncenele lui care se încruntă ușor din când în când. Probabil visează. Mă întreb ce, mă întreb pe cine...Gura aia mică și frumoasă e însă ascunsă sub pătură. Fir-ar! Îmi place gura lui. Mai ales peste a mea. Sau sub ea. În fine, îmi place când buzele noastre își vorbesc prin atingeri. Da, asta sună mai bine. De fapt, uneori chiar nu e nevoie de prea multe cuvinte sau de cuvinte. E doar iubire. Și ne bucurăm de ea. Și cred că în momentele alea cuvintele sunt de prisos. Cred că nu poți face nimic mai bun decât să simți, să guști, să te bucuri. Fără analize, fără vorbărie. Nu știu de ce, dar îmi place Erick. Nu numai felul cum mă iubește Erick, ci el. În întregime. Încerc uneori să-mi explic de ce, dar renunț repede. Nu are rost. Ce mai contează de ce? Oricum m-am săturat de atâtea "de ce-uri". E aici, e cu mine, îmi place. Ce mai contează? Mereu am auzit în jur vorbe precum "Trăiește clipa" sau "Bucură-te cât durează". Și clipele cu Erick chiar îmi plac. Nu știu cât vor dura, dar îmi plac. Și mă bucur. Numai de s-ar trezi...

Nu sunt șanse. Doarme ca un motan gras și răsfățat(deși nu seamănă cu unul). Cred că voi ieși să-mi cumpăr ciocolată caldă. E numai bună pentru zile ploioase și pentru somnorosul meu Erick. Sau mai bine voi lua ceai verde. Da, plec după ceai verde și am de gând să zăbovesc pe lângă vitrinele magazinelor cât mai mult. Îmi place să fiu singură. Dar nu când îl văd acolo, la câțiva pași de mine, dormind ca un bebeluș. Nu. E prea tentant și chiar nu vreau să-l trezesc. Plec. Îl sărut pe frunte. Nu simte nimic. Caut cheile și îmi amintesc deodată că port doar maieul meu și cămașa lui. Fără chiloți, fără agrafe în păr, fără nimic altceva. Îmi trag repede niște haine, mă încalț și plec.

Pa, dragoste! Vin repede.

(va urma...)


scrieri cu cele 12 cuvinte îngroșate găsiți și în tabelul de aici

când te visez (mai puțin azi)

Te-am visat de trei ori la rând. În trei nopți consecutive. Am observat că atunci când te visez, mi se întâmplă ceva bun a doua zi (fapt dovedit de vreo 5-6 situații până acum). Desigur, pot fi doar coincidențe, dar îmi place să cred că sunt mai mult de atât...îmi place să cred că ești tu. Dar azi, tocmai azi, când aveam nevoie de o veste bună, tu nu ai mai fost, nu mi-ai mai purtat noroc. Poate pentru că visul de noaptea trecută a fost mai degrabă un coșmar. Poate pentru că au fost prea multe persoane în acest coșmar și ele mi-au estompat norocul. Nu aș putea spune care din ele sau care din ei. Știu doar că erai și tu acolo și mă priveai de la distanță, fără a fi răutăcios ca ceilalți, ci mai degrabă curios, mai degrabă un observator. Fir-ar! Nu mă pricep la a îmi povesti visele și nici la a le descifra. Știu doar că ori de câte ori te-am visat pe tine, mi s-a întâmplat ceva bun. Mai puțin azi. Dar visul de azi noapte a fost un coșmar... Dar în visul de azi noaptea era prea multă lume... Coșmarul de azi noaptea m-a făcut să mă trezesc speriată, cu inima bătând repede. 

Știu că tu încă îmi porți noroc. Și mai știu și că momentan putem comunica doar în plan oniric (precum Cătătlina și Luceafărul de sus, sau riga Crypto și lapona Enigel, chiar ca ei, doar că noi suntem doi muritori obișnuiți...). Poate cândva lucrurile vor fi altfel. Poate atunci, în acel cândva, doar în plan oniric am putea fi despărțiți...Acum visez cu ochii deschiși, știu. Nu mă condamna. Mă mai autoiluzionez din când în când. Toată lumea o face. Dar eu fac parte din categoria celor ce-și conștientizează autoiluzionarea.   

P.S. That fucking delicious smile is still haunting me...

ce e în suflet?

Se spune că atunci când poți spune povestea fără să te mai doară, te-ai vindecat...

Dar pe mine încă mă doare. E o durere înfiptă adânc în suflet ca un șurub pe care nu îl mai poți scoate. Probabil va rugini cu timpul, dar încă va fi acolo, sub carapace. Căci până la urmă ce sunt eu, cea din oglindă? Doar o carapace pentru suflet. Și sub carapace, adică acolo în suflet, sunt multe labirinte. Și toate duc spre acel EU. Dar ghici ce?! Nu e niciun bec, nicio literă care să indice drumul, nicio potecă pe care să o urmezi cum urmărești un cablu pentru a-i găsi sursa.  Ba din loc în loc chiar se cască găuri ce par a fi negre. De fapt nu sunt, căci tot ce e sub carapace duce spre sine, doar că uneori uităm asta. Și cădem în găuri, apoi într-un lichid ce pare fi apa unui ocean imens și uneori chiar ne putem simți precum Iona în burta chitului uriaș. Și drumul spe ieșire e prea uleios așa că alunecăm mereu înapoi în burta peștelui. Dar de ce să ieșim? Care burtă? Nu sunt decât "burțile noastre interne". Suntem doar noi cu noi. Sau mai bine zis tu cu tine. Acum înțelegi? Ești doar tu cățărându-te prin suflet, de pe o ramură pe alta, pentru a ajunge în vârf. Dar cine a zis că sufletul are vârf? Eu cred că sufletul e precum o brățară, precum un  cerc. Te naști cu cercul, dar tu decizi dacă îl transformi în pătrat sau dacă îi adaugi niște podoabe și îl transformi în cea mai frumoasă brățară, cea care te reprezintă cu adevărat. Șă dacă alegi a doua varinață, adaugi tot ce vrei, tot ce îți place. De la scorțișoară la stropi de fericire. Și dacă alegi a doua variantă, atunci, picătură cu picătură, apa din ocean se scurge și tu ieși din adâncuri spre suprafață. În adâncuri e durerea. Dar tu ieși din ea. Cu brățara la mână. Mai puternic.





scrieri frumoase cu cele 12 cuvinte (îngroșate) găsiți în tabelul de aici

cad stele de pe cerul meu

Cad stele de pe cerul meu. Cad bucăți din mine.
Cad gânduri, lacrimi, iubiri vechi și stropi de amăgire.
E o cădere lentă, rece și nedureroasă,

dar lasă urme sângerii pe spatele-mi de carne
și parcă lupt cu mine într-o carceră tenebroasă...
Vreau să mă adun, să simt că nu mai pică,

să-mi simt bucățile întregi, cu mine încă.
Spatele nu vreau să-mi fie luncă
pentru bicele gândurilor vechi!

Am gânduri noi și proaspete în mine,
vreau să răsară și să crească, să se ancoreze bine,
căci sufetul mi-e margine de apă

sau poate e fund de ocean, iar gândul e o sapă.
Și sap adânc, și caut, răscolesc.
Sap după perle, dar nu știu ce găsesc.

cum recunosc perla când nu știu cum arată?
cum mă găsesc pe mine când nu știu cine sunt?

dar caut, caut, până mă găsesc.
sunt aici, sunt și acolo. Știu că reușesc.
Sunt cu mine și așa voi fi.
Pe tine însuți nu te poți părăsi.

Și nici să nu vrei vreodată.

alte scrieri găsiți aici, la Cartim

Nu te îndrăgosti de un poet!

     Eşti liberă să te îndrăgosteşti şi să iubeşti cum şi pe cine vrei, dar sfatul meu, dacă vrei să guşti aroma fericirii, să nu te-ndrăgosteşti de un poet!

Căci un poet va scrie versuri multe pentru sufletul său şi pentru sufletul altora, dar e posibil ca tu să nu te afli nici în sufletul său, nici printre altele cărora versurile le sunt dedicate. Şi atunci vei suferi într-o baltă de cenuşă, căci vei suspina după fiecare vers dedicat alteia şi după fiecare vers rămas în neantul categoriei "fără dedicaţie" când ar fi putut să-ţi fie menit ţie în mod exclusiv şi personal....
Şi vei suferi văzând cuvinte fade strecurate printre metafore şi epitete marmoreice scurgându-se dintr-un stilou negru pe hârtia albă, goală, incompletă, aşteptând ca sub ameninţarea unei scântei să fie scăldată în lacrimile de cerneală ale poetului, să fie pictată cu gândurile sale expuse în mod artistic, uneori poate prea romantizat, dar în esenţă poetic.

Nu te-ndrăgosti de un poet fiindcă odată ce cazi în mrejele vrăjii, n-ai să poţi să nu-l iubeşti. Şi nu vei iubi numai personalitatea sa, felul său lunatic de a fi, modul cum găseşte inspiraţie în tot ce-l înconjoară, cum analizează fiecare detaliu la tine, dar şi la altele, cum vorbeşti cu el doar pentru a constata că a fugit cu sufletul şi cu mintea de lângă tine pentru a vizita meleaguri doar de el ştiute. Nu! Vei iubi mai mult de atât, căci vei iubi fiecare vers ce-l scrie şi fiecare şoaptă cu iz de metaforă pe care-o rosteşte şi fiecare gest nuanţat în felul cum îşi nuanţează propriile personaje lirice...

Dacă-ai să te-ndrăgosteşti de un poet, ai să-l iubeşti, iar dacă-i un poet damnat, îl vei iubi cu atât mai mult căci te vei îndrăgosti de cenuşa spiritului său melancolic şi poate vei regăsi în ea şi frânturi din tine sau vei scotoci prin sufletu-ţi împlumburat după cenuşă şi vei vrea să puneţi un pic din amândoi într-o sticluţă pe care să o porţi apoi la încheietura mâinii şi să presari puţină pulbere pe inimă de fiecare dată când va fi avidă de el peste măsură. Desigur însă că ai rămâne fără cenuşă în maxim două săptămâni, fiindcă damnaţii sunt cele mai periculoase specimene de poeţi din cauza poveştilor pe care ai impresia că le ascund ochii lor enigmatici.
Nu te îndrăgosti de un poet! Vei suferi când îţi va vorbi de alte muze, fie şi de-un licurici ce i-a vizitat carcera sufletească iluminându-i gândurile cuprinse de cangrenă. Nu vei suporta omagiile pe care le va aduce lepidopterelor, buburuzelor sau vreunor piţipoance fashioniste pe care el le crede mironosiţe cu suflet.
Tu nu vei fi pentru un poet decât ceva. Ceva interesant de analizat sau ceva capabil să-i analizeze versurile şi să-l supraaprecieze sau să-l subaprecieze după caz...Piţipoancele lui mult slăvite nu vor fi niciodată capabile să analizeze sau să recunoască măcar o poezie adevarată, dar el nu poate şti,

fiindcă i-e capul în nori şi mintea pe lună, iar inima lui n-are ochi pentru tine: o fată care scrie.

De ce nu vede însă că aşa zisele lui muze nu pot nici măcar să facă diferenţa dintre a citi şi a lectura?

Nu te-ndrăgosti de un poet! Privirea lui e înceţoşată de prea multe elemente simboliste, iar inima îi e acoperită cu cenuşa damnării modernismului încărcat de piţipoance şi muze inculte.

Îndrăgosteşte-te mai bine de un scriitor căci proza e mai fascinantă, iar scriitorul poate fi adesea ancorat în realitate ştiind totodată când să evadeze în vis, luându-te cu el... 

noi și Polul

Plouă mărunt, cu stropi calzi. Soarele se ascunde timid după nori, iar pe mine mă cuprinde amețeala de la atâta rutină. Vreau să fug, să călătoresc, să evadez. Simt că rămân fără oxigen, că vara asta prea scurtă mă sufocă. Prea multă caniculă, prea mult "habar n-am". Eu nu vreau foc, vreau gheață! Foc am destul în spatele ochilor de cărbune (chiar dacă nu sunt cărbunii aprinși tot timpul). Vreau o furtună rece, o furtună în mijlocul căreia să dansez nebunește, să uit de mine, să-mi lase pielea înghețată, dar sufletul cald. Apoi mi-ar trebui un furtun ca să pot transfera căldură din sufletul meu în sufletul lui, căci pe el sigur l-ar îngheța întru totul, ba chiar cred că ar căpăta și o gripă de la mult dorita mea furtună. Știi ce? Mă gândesc că poate ar trebui să-l răpesc pur și simplu și să fugim la Pol. Adică eu să fug, pentru că el ar fi probabil legat bine cu multe sfori ca să nu evadeze. Dar odată ajunși la Pol, în lumea ghețurilor, sunt sigură că se va simți ca acasă și va fi chiar de acord să ne construim o coșmelie a noastră. Desigur, ne-ar trebui un arhitect, dar în lipsa lui aș pune eu toate planurile necesare într-o mapă, i-aș pune-o în brațe și l-aș trimite după materiale. Dacă stau bine să mă gândesc, coșmelia noastră ar fi mai degrabă un iglu. Știu doar că aș face o cupolă frumoasă la intrare, din blocuri de gheață, cu urși polari sculptați. Iar înăuntru am fi doar noi, adică eu și el. Și i-aș face mereu budincă cu cremă de vanilie și am povesti încontinuu și ne-am spune tot ce nu știm unul despre celălalt și chiar că ar fi multe de spus! Dar acolo, doar noi, sunt sigură că ne-am regăsi. Da, așa ar fi. Este un plan bun. Îmi mai trebuie însă unul. Cum îl voi răpi??

Multe scrieri interesante veți găsi la Cartim în tabel

inefabil

Frumoasă,puternică, de fapt chiar radiantă. A avut mereu ceva, un farmec aparte în privire și un comportament de o mare naturalețe, astfel că nu te poți supăra pe ea. Poate să te ignore, să te certe, să te jignească, nu ai cum să te superi. Și chiar dacă o faci, nu poți sta supărat peea mult timp, pentru că vrei să îi vorbești, să te bage în seama. Ea e ca un magnet. Pentru oricine. Nu are cum să nu îți placă. Acum realizez ce privilegiu au avut cei ce i-au trecut prin inimă sau măcar pe lângă ea...De-aș putea explica inefabilul! Poate atunci aș reuși să trnsfer un pic și la mine, poate atunci...

that fucking delicious smile is still haunting me

Uneori e doar zâmbetul. Nu mai contează nimic altceva. Îți văd zâmbetul ăla năstrușnic și al naibii de delicios, de obicei în colțul drept al gurii și uit orice altceva. Nu-mi mai pasă că sunt mai înaltă decât tine când port tocuri sau că îți place vodka în cantități mari uneori sau că poți să te îmbeți și a doua zi să nu îți amintești ce ai făcut noaptea precedentă sau că fumezi și mie nu-mi place mirosul tutunului. Nu mai contează nici că te-am surprins de câteva ori măsurându-mă din cap până în picioare în doar 2 secunde sau că așa le măsori pe multe altele. Nu mai contează nici măcar că nu ești al meu. Pentru că zâmbetul tău e slăbiciunea mea, am spus-o. Când îți privesc zâmbetul ăla nu mai văd nimic altceva și știu că te-aș putea iubi iar și iar și nu m-aș sătura de tine niciodată...

către Eduard (2)

4 august 2015

Eduard, mai știi ziua aia când am fost în Herăstrău și mi-ai luat vată de zahăr? Mai știi că am mâncat jumătate și din a ta? Mai știi cât de mult îmi place? Oare mai știi cât de mult îmi placi tu?

Întoarce-te Eduard! Oriunde ai fi...Mi-e dor, mi-e o sete nebună de acidul de mure coapte din ochii tăi! Și mi-e poftă de vată de zahăr, dar dacă nu ești aici ca să o împart cu tine, nu mai vreau...Vreau doar să vii acasă, să fiu cu tine, să fim noi, știi tu...

N. 

către Eduard

4 iulie 2015

Stăteam cu capul pe pieptul tău. Îți simțeam fiecare mișcare. Fumai. Eu urmăream rotocoalele de fum ce se răsuceau spre tavan ca niște pui de dragon. Era în cameră liniștea aia frumoasă, care-mi plăcea mie atât de mult. Și în noi era tot liniște. Pentru că tu ai reușit întotdeauna să faci toți demonii din mine să tacă, să stingi toate furtunile cu soarele din zâmbetul tău, iar cu stelele din ochi completai lipsa lunii...Era plăcut. Ca într-un film de dragoste. Alb-negru. Culorile erau în noi și explodau ori de câte ori ne iubeam. Știi tu...sper că mai știi!...

Unde ești, dragoste? Liniștea mea...Eduard. Unde ai plecat?

Și când te întorci? Unde să te caut?

Unde ar trebui să trmit scrisoarea asta?

Nu știu nimic...știu că vreau să fii aici și tu nu ești...

Îmi e dor, Eduard. Îmi e frică. Am nevoie de un indiciu, de un semn.

Îți trimit scrisoarea acasă, deși știu că nu ești acolo. Dar poate te întorci..poate o citești. Poate.

  

când degetele nu se mai contopesc cu tastatura

Era intuneric, iar în mine dansau libelule.

Îmi picura dansul lor în vene. Și în gânduri. Și în suflet.

Acum nu e întuneric. E doar un cer noros de august, dar mi-e tare dor de întunericul ăla cu libelule multe şi de dansul lor diafan prin mine. Mi-e dor mai ales de clocotul din buricele degetelor atunci când ardeaua de nerăbdarea de a se contopi cu tastatura. Dar asta se întâmpla pe vremea când tastatura încă mai avea litera Z şi sufletul meu avea mai multe de zis, sau cel puţin zicea mai bine puţinul pe care-l avea de zis. Mi-e dor de atunci când scriam despre iubire fără urmă de regret, doar cu bucurie şi cu încredere. Când m-am schimbat aşa? De ce nu mai cred? De ce mă îndoiesc de toate lucrurile care mi seîntâmplă, fie ele bune sau rele? De ce simt că-mi lipseşte ceva deşi am tot ceea ce-mi trebuie şi de ce nimic nu mă mai mulţumeşte?...

Vreau înapoi! sau poate nu vreau...

E adevărat, dansau libelule prin sufletul meu, iar eu încercam să le aştern undeva prin buricele degetelor. A fost însă un foc trecător. Au fost iluzii, iar eu m-am săturat de autoiluzionări. Acum nu mai am libelule, dar sunt mai realistă. Poate de aici toate întrebările, toată îndoiala, nemulţumirea...Nu ştiu. În ultimul timp nu mai ştiu ce ar trbui să fac. Simt doar că degetele mele şi tastatura nu se mai pot contopi, că din amanţi au devenit doar străini ce se iubeau cândva. Poate ar trebui să mă opresc. Poate relaţia lor e într-adevăr pierdută. Eu încerc, ştiu că nu încerc destul, dar nu mai am energie.        

Aş vrea să mă întorc la motani blânzi, la ochi înjectaţi cu acid de mure coapte, la dragoni, serafimi, la hoardele mele de licurici, la bărbatul cameleonic şi la toate cele ce păreau aşa frumoase. La toate iluziile din vremea când credeam în ele. La degetele mele arzând de neăbdare şi neastâmpăr. Dar simt că nu mai am nimic din toate astea. Mă simt goală şi fadă şi părăsită de orice muză. Nu-mi găsesc locul, dar nici inspiraţia. Nu ştiu unde să mai caut sau cu ce să-mi hrănesc sufletul. Simt că e în zadar, că o parte din mine s-a pierdut şi că nu voi mai fi niciodată la fel. Poate e mai bine. Ar trebui să mă axez pe pragmatism, pe spiritul realist din mine. Până la urmă, ce mi-a adus atâta sentimentalism, atâta visare... Iluzii şi puţină pseudoliteratură.

29 iulie 2015- lecții (da, știu că azi suntem în 30)

Viața m-a învățat lecții noi în ultimul timp. Mă bucur că le-am învățat acum decât mai târziu.

Am învățat că uneori, oricât de mult ai dori un lucru și oricât de mult ai munci pentru a-l obține, viața spune nu. Și e și mai frustrant când ești la limită, când mai aveai atât de puțin să-ți atingi acel obiectiv. Te gândești că tot ce-ai avut mai bun într-un anumit moment nu a fost suficient și doare un pic. Ești mulțumit că ai dat tot ce ai avut mai bun. Ești trist că nu a fost destul.

Dar viața m-a învățat recent și că trebuie să te mulțumești uneori cu ceea ce ai. Pentru că oricât ai vrea, nu poți schimba anumite situații, iar unele lupte nu merită efortul (îndeosebi când știi că sunt șanse minime să le câștigi).

Un alt adevăr, aș îndrăzni să spun chiar general valabil, este că îți dai seama de valoarea unui lucru atunci când ești pe cale de a îl pierde sau după ce deja l-ai pierdut. Deci e bine să apreciem ceea ce avem și să ne bucurăm atunci când avem motive. Dacă nu te bucuri la timp, bucuria îți este estompată. (vorbesc din săraca, dar propria mea experiență)  

Da, este important să ajungi sus, să fii printre primii. Dar dacă nu conștientizezi ceea ce ai și nu apreciezi corect situațiile actuale, cum vei putea evolua?

Atunci când optimistul și pesimistul se ceartă în privința jumătății pline sau goale a paharului, realistul constată că e în totalitate plin- și cu bune și cu rele- și folosește jumătatea de care are nevoie.  Concluzia ar fi următoarea:

"Nu contează dacă paharul este jumătate plin sau jumătate gol. Fii recunoscător că ai un pahar și e ceva în el." 

ar trebui să fim...

Aș vorbi cu tine ore, zile săptămâni. Fără oprire. Respirându-ți cuvintele și pauzele dintre ele. Respirându-te! Inhalându-te. Fără expirații. Dacă te respir pe tine, respir iubire, sunt iubire. Și crede-mă, nu vreau să expir iubire, nu iubirea din care ești tu făcut. Pentru că tu mi-ești cel mai drag. Și nu știu de ce, dar simt că ne cunoaștem de când s-au logodit soarele și luna. Vorbesc cu tine ca și cum aș vorbi cu mine și-mi spun "Doamne, cât de mult mă asemăn cu el și cum de el totuși nu vede?". Poate la tine funcționează "contrariile se atrag"? Nu știu. Știu doar că îți iubesc cuvintele și pauzele dintre ele și inspirațiile și expirațiile. Și tot ce ești tu! Da, pe tine. Nu m-aș mai sătura de tine! Ne-am îmblânzi unul pe altul, apoi ne-am dezîmblânzi și iar îmblânzi și tot așa. La nesfârșit. Iar și iar. Ca într-un cerc unde suntem doar noi cu iubirea noastră. Acum e doar iubirea mea. Dar încă sper că într-o zi va fi și a ta. Că vom fi noi. Că-mi vei vedea sufletul cum te privește. Pentru că te privește cu sentimente și cu dor și cu durere. Dar nu contează durerea, sufletul meu te iubește oricum. Sufletul meu e sălbatic. Sufletul meu ar trebui să se contopească cu al tau. Avem atâta nevoie unul de altul. Vei vedea. Sper să vezi. Sunt mai mult decât crezi, mai mult decât par. Sunt ceea ce-ți trebuie ca să-mi fii.

luxury

"înțelegam că e un lux să poți rămâne în afară de agitația lumii și s-o privești cu liniștea cu care stai într-un loc bun la teatru și vezi cum se agită pe scenă, costumați, în anumite piese, actori care răgușesc  debitând tirade eroice, se luptă cu spade care sună a tinichea, cad și se ridică."  Pânza de păianjen- pag 80

Dragostea se ascunde în spatele unei uși vechi

Eu cred că dragostea se ascunde în spatele unei uși vechi.

Pentru că dragostea pare să existe încă de la începutul a tot ce există astăzi. Și îmi închipui că a existat din prima secundă când două particule de praf stelar s-au întâlnit în îndepărtatul cosmos. Și există cu siguranță încă de la primul apus de soare care a fost înfrânt de frumusețea lunii, și, orbit de dragoste, a lăsat-o să strălucească și să domine noaptea, eclipsând stelele, dar ocrotindu-le totodată cu lumina ei.

Dragostea cred că se manifesta cel mai frumos în epoca rochiilor cu volane multe, mătase, evantaie, jobenuri și frac. Un sărut în caleașcă. O lalea neagră într-o mână mică, înmănușată în alb. O scrisoare stângace, mirosind a vanilie și hârtie de pergament.

Porbabil dragostea a cunoscut mai multă extravanganță în Epoca Jazzului, dar zbuciumul acelei perioade nu îi diminuează intensitatea. Porfunzimea sentimentelor poate fi regăsită la fel de bine în mijlocul unei serate în stil Jay Gatsby, ca și pe o stradă veche și pitorească dintr-un boem Paris al cafenelelor literare.

Nu știu o definiție a dragostei, nu știu ce e. Dar știu că se ascunde în spatele unei uși vechi.

Ce e în spatele ușii nu știu să descriu. Dar îmi place să cred că ușa e descuiată uneori, sau că putem măcar să ne uităm pe gaura cheii...

sursa foto: Salome

back in time

Cât sunt de demodată!
Eu trebuia să mă nasc mai devreme, mult mai devreme. În vremea când oamenii scriau scrisori, când nu existau rețelele de socializare, când, sentimentele se comunicau față în față sau prin scrisori, nu prin SMS-uri. Iar femeile erau mai frumoase, bărbații la fel. Și mai ales iubirea. Iubirea aia frumoasă, sinceră, pare ruptă din trecut. E și acum, nu neg. Dar nu mai are același farmec.
Mie îmi plac pozele vechi. Aș fugi în ele dacă aș putea.
Sunt capricioasă și uneori irascibilă și alteori fără simțul umorului sau fără chef de viață. Și simt că iubire nu e pentru mine în epoca asta. Mi-ar fi plăcut să mă nasc mai devreme...

cum am început să adopt

Nu îmi amintesc câți ani aveam când am intrat prima dată ACOLO. Știu că afară ploua, iar eu mă plictiseam în casă și o tot sâcâiam pe soră-mea să se joace cu mine. Și cum nu putea să facă nimic din cauza energiei mele excesive, m-a luat frumos de mână, m-a vârât sub o umbrelă din acelea albastre cu pătrățele și am pornit pe străduță în sus. Știam doar că mergeam la bibliotecă, fără să știu ce voi găsi de fapt în acel loc. De fiecare dată când soră-mea se întorcea de acolo, petrecea apoi zile întregi fără să mă bage în seamă, prea absorbită de copiii pe care îi aducea din enigmaticul loc numit bibliotecă. Așadar, nu eram prea încântată să merg acolo, dar măcar ieșisem din casă. 

O ușă enormă! Am intrat în urma soră-mii într-un hol micuț. Un miros straniu mi-a invadat nările. Era praf sau era ploaie? Cred că erau de fapt pagini ude de cărți vechi. Și vanilie? cafea era cu siguranță! Îmi amintesc perfect ibricul acela mic, albastru închis și plin de zaț, de lângă o cană mare și un teanc de cărți. Apoi m-a izbit chipul ei într-un mod în care numai soția lui Moș Crăciun ar fi putut să o facă. Păr creț, șaten, cu câteva fire albe și niște ochelari simpatici sprijinindu-se pe un nas mic. A fost ziua în care am obținut permisul de a împrumuta copiii doamnei N. Câte cărți - atâția copii! Pentru că doamna N. le iubea pe toate la fel și știa locul fiecăreia. După ce mi-a făcut permisul ( de fapt era doar o fișă plictisitoare, alb-negru, dar a trebuit să dau prima mea semnătură și chiar mă simțeam ca un om mare), mi-a spus că pot veni oricând vreau să iau alte cărți. A fost destul pentru mine ca să-mi iau lumea în cap. Primul copil pe care l-am luat de la doamna N. a fost "Croitorașul cel viteaz". După ce am petrecut câteva ore cu el, am început să fac rochii pentru păpușa mea și să prind muște pe care le legam apoi cu ața și le agățam de clanța ușii.

Mai târziu, după ce am citit "Huckleberry Finn", am încercat să construiesc o plută din niște crengi găsite în grădină la tataia. Consecința a fost un cui intrat în talpă, pentru care am stat în casă două săptămâni. Dar nebuniile pe care le făceam în încercarea de a mă identifica cu personajele din cărți sunt o altă poveste. Una care trebuie mult detaliată.

Toate aceste nebunii i le datorez însă surorii mele și acelei zile ploioase de vară.
Mulțumesc, A! Dacă nu erai tu, nu știu dacă ajungem așa de timpuriu să fac cunoștință cu doamna N. și cu copiii ei. Iar acum aș fi fost poate mult mai săracă, fără experiența atâtor călătorii fascinante și închipuiri poznașe. Datorită ție sunt azi un cititor vorace. Tu m-ai dus prima dată acolo. Iar eu îți sunt recunoscătoare că mi-ai arătat lumea de dincolo de pagini. După împrumuturi repetate și după ce m-am îndrăgostit iremediabil de copii, au urmat desigur adopțiile. Acestea continuă și vor mai continua mult timp.

dor de august si de...

Mi-e o pofta nebuna de august! De maci infloriti, de soare bland si cald, mangaindu-mi parul, de flori, de albine. Mi-e dor de apusul ala rosiatic, superb, care scalda tot cerul in trandafiri. Mi-e dor de libertate! De timp liber, de scris, de tine, dar mai ales de mine. Vreau doar sa vedem filme impreuna si sa mancan cipsuri si sa gatim si tu sa faci pe sefa, iar eu sa nu ma supar, pentru ca fir-ar sa fie! Mi-e drag rau de tine, dar mai ales dor! Si totusi, lasa! Mai stai pe acolo, ca vine el si august. Si vin zile mai calde, vin zile mai bune, cu soare, cu timp liber, cu scris, cu tine, cu mine, cu noi. 

Uneori simt ca am cam obosit, recunosc. Sau poate imi e prea pofta de august! Nu conteaza. Va veni in curand. Mai am putin de luptat, putin de munca. Acum e momentul sa ma exploatez maxim, sa dau totul! 

O voi face!

Daca e ceva ce am invatat anul asta, am invatat ca sunt puternica!

Si alte cateva lectii...

Precum faptul ca oamenii vin si pleaca, dar cine vrea sa ramana, ramane!

Ca poti sa iubesti fara sa fii iubit (dar vine un moment cand accepti ca nu poti sa schimbi lucrurile si incerci sa uiti ce simti, sa nu-ti mai pese)

Ca ambitia si increderea in fortele proprii chiar fac o diferenta.

Ca m-am schimbat mult.

Ca sunt mai buna, mai puternica si ca inca nu ma opresc aici!

Draga august, nu am timp sa te astept. Sunt prea ocupata.

Vino singur. Asa cum stii tu. Lasa-ma mai intai sa fac tot ce trebuie sa fac. Apoi vino. 

Si te voi primi in suflet cu tot ce aduci.

(Si iata ca am invatat sa scriu si fara diacritice. Cauza: dor de scris combinat cu nevoie de somn.

Se scuza de data asta.)  

turning pain into power

To want someone who is not yours?
You shouldn't.
But...sometimes the feelings are stronger than the mind.
Even so, I try to deny them.
It's better this way.
It's better to forget.
No more tears, no more sadness.
After all, you are happy and that's all that matters.
I should be happy for you.
But the truth is, I wanted you to be happy with me...
But it's ok. I understand.
She's better. For you.
She makes you happy.
It hurts, but I'm used to be in pain.
It hurts to see you together!
But fuck it! You're soo damn beautiful together.
I envy her.
For having something I can't have.
For having you!

I'll be fine.
Maybe not now.
But I believe that better days are coming.
It takes strenght and patience.
I have both.
And soon, my pain will become my power.

"poem"

Sunt o mulțime de stele pe cer,
dar luna lipsește.
ai o mie de gânduri și sper
că unul sunt eu.

fără titlu. fără estetică

Mă lupt cu mine însămi. O luptă fără sfârșit...
Mi-am tot spus că sunt destul, dar uite că tot mă lupt cu mine,
"A fi sau a nu fi?..."
Hmm
A pierde sau a câștiga, mai degrabă.
Dar în lupta cu tine însuți, cine pierde? cine câștigă?
Și ce pierd? Sau ce câștig?
Și de ce tot alternez persoana întâi și a doua?
Și de ce atâtea întrebări? Sau atâtea "de ce" ?
Un lucru e cert: nu-mi place să pun întrebări la care știu deja răspunsul.
Așa că nu o fac.
Am obosit.
Fără cauză. Fără consecințe,
Doar oboseală.
Trece.

au înflorit cireșii (de unde vin norii, de unde seninul)

A nins peste cireșii înfloriți, iar petalele și fulgii de nea au făcut dragoste. 

Eu am privit tăcută, uimită de iubirea lor celestă. Fericită că există încă frumos, există încă alb în negru și soare în nori, și zi în noapte și chiar dragoste în ură. Există o existență eternă cu doi poli opuși, iar noi pendulăm perpetuu, mai aproape când de unul, când de celălalt. Sufletul meu pendulează între certitudini și incertitudini, între noapte și zi. Uneori soarele intră în nori, alteori norii se topesc în soare. Nu știu de unde vine fiecare nor, la fel cum nu știu de unde vine fiecare rază de soare. Știu însă că sufletul meu are nevoie și de lumină și de întuneric, în doze mai mici sau mai mari, completându-se reciproc în funcție de natura momentului. 

Umbra unei iubiri...

Am stat în umbra iubirii pentru tine, privindu-te mereu cu scântei în ochi, dar tu nu le vedeai niciodată cum se înghesuiau în coada ochiului, gata să irumpă în focuri. De fapt tu nu m-ai văzut nici pe mine. Până în ziua când ți-am spus, mai mult sau mai puțin...știi tu, că însemni ceva pentru mine.

Dar nu știu nici acum ce ai înțeles tu. Știu doar că orice ai înțeles, nu ți-a păsat. Nici măcar atât cât să încerci măcar să răspunzi la un simplu salut...Am obosit să cred că o să-ți pese vreodată. Ar fi fost frumos, adică noi doi. Dar dacă nu poți vedea lucrul ăsta, dacă nu poți vedea focul din ochii mei, eu nu te pot forța. Mai greu a fost să accept că nu o să-ți pese vreodată.
Uneori îmi doresc să simți și tu cândva toată suferința asta! Apoi îmi dau seama că nu ai putea, că nu ești făcut din același lut ca și mine, că tu ești rupt dintr-o stea, iar în mine zace o lună infinită, interminabilă și irepetabilă. Te-aș fi învățat să iubești cu adevărat, știi tu...cu fiecare colț al sufletului și cu fiecare celulă din corp. Dar e mai bine așa, așa  cum e acum. Te-aș fi iubit prea mult dacă ai fi fost al meu, iar tu nu te-ai fi mulțumit doar cu mine. E în regulă. Mie îmi sunt destul. Uneori îmi doresc ca lucrurile să fi fost altfel, dar îmi amintesc că nu le pot schimba și că probabil e mai bine să nici nu încerc. Așa că rămâi în balta de superficialitate, dacă asta te face fericit.
 Eu sunt mai bună de atât.   

în inimă

Cred că sentimentele ar putea fi înscrise pe o spirală fără sfârșit cu doi poli: 

la un pol sunt sentimentele ce-ți fac bine,

la celălalt pol sunt sentimentele ce-ți fac rău. 

Ambii poli sunt fără sfârșit desigur, depinde de care infinitate vrei tu să fii mai aproape...

Dar mă întreb uneori... cine alege? Tu sau inima? Poți să controlezi sentimentele? Îmi place să cred că da, chiar vreau să cred asta. Dar unori simt că sunt doar o păpușă care dansează după muzica inimii, după ritmul ei. Iar uneori bat prea multe tobe acolo, bat prea tare, și e greu să-mi aud gândurile. Tot acest cumul de sentimente, întrepătrunderea lor, începutul unuia la sfârșitul altuia, scântei, focuri, ploi tropicale, pași, zgomot. E ca o mare gară unde a staționat caravana circului.Dar mie nu-mi place tot acest zgomot haotic. Trebuie să dau un telefon la gară, să  pun să fie evacuați toți acei clovni cu plete încâlcite, toți acei tigrii... tot circul!

Vreau un moment doar cu inima mea și cu mine. Doar zece minute, sau zece secunde, sau zece cuvinte:
Acceptă! Nu ai nevoie de cineva care nu te vrea!

Noapte de aprilie

E noapte de aprilie, iar la mine-n suflet găsești tot ce vrei.

Găsești zâmbetele de ieri, de azi și de mâine,

lacrimile de alaltăieri,

sentimente

amintiri

visuri

închipuiri

clipe

viață.

Da, găsești multă viață la mine-n suflet. Și mai găsești un zbucium, o căutare. Pentru că merg pe un drum, pe drumul meu, dar încă nu știu exact unde duce. Voi vedea când voi ajunge acolo. Și voi ajunge, pentru că merg pe drumul meu cu picioarele goale (să simt mai bine fiecare pas pe care-l fac), cu încrederea de mână (pentru că am descoperit că e cea mai bună prietenă) și cu o lună imaginară deasupra (fiindcă uneori simt nevoia unei mici escapade în imaginar)

E noapte de aprilie și fac inventarul sentimentelor mele. Sunt multe. Sunt scântei mici, scântei mari și focuri. Dintre acestea, iubirea pentru tine e un foc pe care vreau să-l sting și nu pot. Și nu înțeleg de ce nu găsesc apa care să stingă focul ăsta, când tu nu mi-ai dat niciun motiv să-l țin aprins, când sentimentele tale pentru mine nu bat mai tare decât acele unui ceasornic stricat. Dar ce zic eu? Aș putea să dau foc ploii pentru tine și tot nu ți-ar păsa. Dar nu mă mai ostenesc, încerc să nu o mai fac. Știu că și tu poți iubi și cred că deja o faci. Doar că eu te-am ales pe tine și tu ai ales pe altcineva. Nu. "Ales" nu este termenul potrivit. Nu alegem noi pe cine, când și pentru cât timp iubim...

E noapte de aprilie, iar la mine-n suflet găsești tot ce vrei.

Dar tu nu cauți nimic la mine în suflet, iar eu nu te pot face să vrei să cauți.

Am înțeles. E în regulă. Voi fi destul pentru altcineva, altcândva...

Acum am nevoie doar de mine. Iar mie îmi sunt destul. 

mai multe scrieri in tabelul de aici

închipuiri 2.

Oricât de bine ancorată aș fi în realitate, când vine vorba de tine, mintea-mi prinde aripi, iar sentimentele se cristalizează în închipuiri. Uneori aș vrea ca imaginația mea să fie mai liniștită, mai puțin entuziasmată, mai "coach poatato". Pentru că recent mi-am închipuit că vorbeam cu tine:

- De ce ești așa timidă?
- Tu mă faci să fiu așa.
- Adică?...
- Adică tu chiar nu vezi ce simt pentru tine?...

ai tăcut.

- Te iubesc, A. Asta voiai să auzi? Uite că am spus-o...

dar ai continuat să taci.

- E ok. Știu că tu nu simți nimic.

și am plecat.

nu ai putea să mă iubești

Nu, nu ai putea să mă iubești. Crede-mă!
Cum să mă iubești când eu fac dragoste cu luna în fiecare noapte?
Cum să mă iubești când stelele îmi fac cu ochiul în  fiecare seară cu cer senin, iar eu le zâmbesc poznaș, și le răspund la rândul meu cu-o pleoapă închisă obraznic între două șoapte concupiscente?
Cum să mă iubești când mă joc cu pisicile de câte ori am ocazia, iar ele se alintă pe lângă picioarele mele goale?
Sau când conversez ore în șir cu licuricii pe înserat? Știi tu ce vorbim? Știi tu că nu mă las vrăjită de ei sau că nu încerc să îi vrăjesc, să-i zăpăcesc?
Sau când chem vântul să mă mângâie, iar el vine degrabă, avid de pielea mea numai bună de sfâșiat?
Sau când fiecare picătură de apă pe care o beau îmi atinge limba însetată?
Sau când inspir oxigen în  loc să te inspir pe tine?
Cine crezi tu că inspiră oameni? Crezi tu că vreun om poate fi oxigenul altuia?
Astea sunt doar gogoși pufoase din nori cumulonimbus.
Poți tu să mă iubești când știi că va trebui să dovedești prin fapte cuvintele ce mi le spui?
Când știi că e posibil să nu cred ce-mi spui?
Când știi că sunt încăpățânată, și, deși visătoare part-time, păstrez în mine și o mare doză de realism?

Nu, nu ai putea să mă iubești.
Sunt și copil și demon.
Sunt o tânără cu sufletul demodat, dar proaspăt.
Sunt un chip, dar sunt mai mult un suflet.
Știu șoapte dulci, dar cunosc și amărăciunea.
Las și vântul rece și adierea blândă să mă înveșmânteze, alteori să-mi usuce lacrimile pe obraji.
Tu ce ești? Cine ești?
Îți spun cine nu ești.
Nu ești cel care ar putea să mă iubească.


sursa foto Salome

Cochilia

"Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. Ca să nu se bage nimeni în el cu cuțitul." 

Eu cred că fiecare om are o cochilie. Și eu o am pe a mea. Și înăuntrul ei îmi adăpostesc toate lacrimile, toate zâmbetele naive, toate sentimentele inutile, toate gândurile despre tine, părți din trecut, părți din viitor și părți din mine. Nu știu ce aș fi fără cochilia mea, sau cum ar fi ca toți să-mi vadă gândurile, lacrimile, slăbiciunile. Ar fi rău. Ar încerca să mă distrugă, să mă adâncească și mai mult în propriile-mi temeri. Pentru că oricât de mult vreau să cred că lumea e bună și frumoasă și că îi pasă, în realitate, toți au cel puțin un cuțit gata să ți-l înfigă în suflet, sau două- trei cuvinte ghimpate gata să le arunce înspre tine, să vadă apoi suferința curgând în mici efluvii sângerii. 

Noroc că am cochilia mea, unde pot să ascund tot ce nu vreau să vadă alții și tot ce vreau să știu doar eu. În cochilia mea totul e în siguranță, pentru că totul e ascuns. Și anumite părți din noi este mai bine să rămână ascunse. 

alte scrieri: aici, la Cartim

nu te-am ales eu

Urăsc faptul că nu pot să nu iubesc mâinile tale frumoase, albe, cu degete lungi și subțiri. Că nu pot să nu mă gândesc la felul cum degetele astea s-ar juca prin părul meu, încurcându-l, descurcându-l și iar încurcându-l. Cum ar aluneca printre pistruii de pe spatele meu, desenând constelații. Sau cum mi-ar atinge buzele când aș vrea să-ți spun cât de mult te urăsc pentru toți fluturii elefantici din stomacul meu, sau din mintea mea, sau poate din inimă. Nici nu mai știu pe unde sunt, nici nu mai pot să-i prind. Îmi trebuie o plasă mai mare. Sau niște naftalină. Despre mâinile tale ar mai fi multe de spus. Cum ar fi faptul că ating atâtea alte mâini și atâtea alte trupuri, dar numai un suflet. Al meu. Să nu încerci să negi. Știu, nici nu ai încerca. Gândurile concupiscente nu îți sunt străine, dar eu știu că ești mai mult de atât, mai mult decât ce vrei să pari. Aș vrea să realizezi că eu te privesc în întregime, că-ți văd deja și calitățile și defectele, dar că le iubesc în aceeși măsură. Fără ele nu ai fi tu. Iar eu vreau să fii. Mai mult vreau să-mi fii, pentru că oricât aș vrea, nu mă mulțumesc doar cu prezența ta, cu simpla ta prezență ce nu remarcă nici prezența, nici absența mea. Îmi pare rău, A. Îmi pare rău că nu pot controla lucrurile astea. Dacă aș fi putut, crede-mă, nu aș fi vrut să fii tu. Dar nu alegem noi, niciodată. Nu alegem noi de cine ne îndrăgostim. 

Stele (în ochii lui)

Stele văd eu în ochii tăi, stele luminoase și negre. Păcat doar că nu am curaj să te privesc în ochi mai des. Poate dacă aș face-o, ai înțelege sentimentele mele, intensitatea focului ce arde pentru tine în ochii mei. Poate ți-ai da seama că te iubesc și cât te iubesc de mult. Poate ți-ai da seama ce pierzi, ce ignori. Dar e un mare "poate", pentru că nu am nicio certitudine legată de tine. Nu știu ce gândești despre mine sau cum apar eu în ochii tăi. Nu știu unde ești în momentul ăsta sau cu cine. Și mă cuprinde o gelozie verde ca frunzele florilor primăvara, dar știu că nu ar trebui. Cum să fii gelos când dragostea "inculpatului" nu-ți aparține, dar nici măcar privirea lui, sau un simplu zâmbet sau un cuvânt, două, trei...Oricât de frumoasă ar fi o zi și oricât de multe lucruri bune mi s-ar întâmpla, fericirea îmi e mult diminuată pentru că tu mă ignori, pentru că sunt invizibilă în ochii tăi. De ce? De ce nu poți să vezi că pentru tine aș putea să dau foc ploii? De ce nu poți să mă iubești și tu? Iar eu de ce iubesc o persoană care nici măcar nu mă vede, deși sunt mereu acolo, arzând pe dinăuntru...Dar ce rost mai are întrebarea "de ce?"...
Ochii tăi minunați sunt precum un cer negru de primăvară, stropit cu mii de stele luminoase. Tu radiezi zilnic de fericire, în timp ce fericirea mea e zilnic estompată de nepăsarea ta. Vreau să se termine. Să nu mai văd cum nu mă vezi, cum le vezi doar pe altele. Știu, crezi că nu voi fi niciodată destul pentru tine. E ok. Crezi ce vrei. Te-aș fi iubit ca nimeni altcineva și dragostea noastră ar fi ajuns până la Luceafăr, atât ar fi fost de intensă. Dar doar dragostea mea, fără a ta, rămâne terestră, săracă, dar sinceră. Din unilateralitate sentimentală nu poți crea trepte spre stele, dar măcar poți umple pagini cu sentimente.

alte scrieri găsiți aici

Dincolo de nume

Dincolo de nume, de numele tău propriu-zis, e ceva mult mai mult, un cuvânt mult mai frumos: mama. Iar mama e mult mai mult decât un cuvânt.

Pentru că mama e începutul a tot.

Pentru că mama e prima casă și cea pe care sufletește nu o vei părăsi niciodată.

Pentru că mama înseamnă cea mai sinceră și mai intensă sursă de iubire.

Pentru că mama însăși e iubire, iubire necondiționată.

Pentru că mama e înțelegere.

Mama înseamnă cuvinte pornite numai din suflet. Indiferent de natura lor, vei știi întotdeauna că sunt din suflet și sunt sincere.

Mama e precum un arc, iar tu ești săgeata. Chiar dacă nu te ajută mereu să nimerești ținta, important e că te împinge înainte, nu înapoi. Pentru că mama va vrea întotdeauna să te vadă mai bun decât ai fost ieri și îți va dori mereu binele.

Mama merită cele mai frumoase flori din lume și toate constelațiile de pe cer i le-aș aduna într-un borcan dacă aș putea și i le-aș prinde în păr, deși ea e plină de lumină și fără ele. Azi nu îi dau decât un buchet umil de cuvinte. Și mai adaug la acestea un sincer mulțumesc. Pentru viață, pentru cuvinte, pentru sentimente, pentru toate penele pe care mi le-a prins în aripi, pentru tot. 

mărțișor pentru mami

alte scrieri: aici

Bărbații cu suflet de motan

Sunt cei care au o voce adorabilă atunci când sunt răgușiți sau somnoroși, o voce la fel de odihnitoare ca torsul pisicilor.

Sunt cei care se enervează din mărunțișuri cum se enervează pisicile când se încurcă în gheme.Partea bună e că sunt simpatici când sunt bosumflați.

Sunt cei care îți răspund la mieuneli și la copilării.

Ei sunt iubitorii de pește și de lactate, sunt niște mici gurmanzi.

Sunt pescari înnăscuți și cei mai slabi croitori.

Ei cer alintări cu privirele.

Le place să lenevească lângă noi, să ne asculte, să se joace cu noi.

Sunt cei cărora le plac pisicile.

Iar bărbații care iubesc pisicile au suflete de motani.

Sunt oameni frumoși, receptivi la frumos, care știu să guste din sensibilitate și știu să toarcă sub lună când avem nevoie de torsul lor.