duminică, 28 februarie 2016

când sirena iubește sfârșesc oameni în stânci



O sirenă își închide ochii stând pe pe o bucată de lemn. Genele ei lungi se îndoaie ca pânzele unui vapor când vântul sărat de mare le alintă. Iar ea habar n-are ce gene frumoase are. Nu știe că stelele de mare din părul ei roșu sunt mai frumoase decât toate agrafele fetelor de pe pământ. Sau că ele ar da orice să vrăjească marinarii cum o face vocea sirenei în noapte. Sau în zi sau oricând.
Dar sirena nu știe ce face. Căci ea închide ochii, visează și cântă. Nu știe câte corăbii se sparg de stânci în căutarea vocii ei, nu știe câți marinari se aruncă peste bord fermecați de atâta iubire venită de niciunde. Pentru că dragostea din vocea sirenei te izbește. Și nu e dragostea ta. E dragostea ei pentru mare, pentru apa sărată, pentru brățările din alge, pentru luna cu care vorbește în fiecare zi, pentru stelele ce-i picură lumină pe față, pentru licuricii ce îi mângâie solzii cozii când ea se retrage pe vreo stâncă la mal. E dragostea ei cea care-i face vocea să fie cum este. Și e dragostea care le lipsește marinarilor cea care îi poartă spre mal. Pentru că marinarii sunt oameni, iar oamenii nu știu să iubească decât condiționat sau superficial. Nu ca o sirenă. Ea iubește tot ce o înconjoară și varsă iubirea în glas, în artă și împarte. Dar nu știe că nu are cu cine. Nu știe că oamenii prea lacomi se reped către mal cu viteză și sfârșesc în stâncile ascuțite. Nu știe că bucata de lemn pe care stă e dintr-o barcă sfâșiată de glasul ei. 
Ea știe doar să iubească. Și iubirea îi ajunge. Pentru că iubirea ei e reală. 
Și ea e o lecție.


luni, 22 februarie 2016

scrisoare către Lună


Lună dragă,

Nici nu-mi amintesc de când nu ți-am mai scris. Poate nici măcar nu ți-am scris vreodată.
Simt că a trecut o veșnicie de când am început să îmi înmoi degetele în seva ta și să le plimb apoi pe tastatură în ritmurile sufletului meu. Simt că s-au întâmplat atâtea în timpul ăsta. Am tot căzut, m-am tot ridicat. Și acum iată-mă! Sunt aici și îți scriu. Și mă gândesc la ce a fost, la ce este și la ce va fi. Cu teamă, dar și cu speranță. Și îți scriu toate astea pentru că uneori mă apucă așa o sete de seva ta bună, nocturnă! Îmi simt degetele uscate, arzânde, nestatornice și știu că ele vor de fapt să simtă miezul tău, să le înconjori, să le îmbrățisezi. 
Îmbrățișează-mă tu, Lună! Căci oamenii sunt trecători. Dar tu ești pentru totdeauna. 
Mi-era dor de tine, dragă Lună! Mi-era dor.



















Când ții luna în brațe și te scalzi în razele ei, totul devine magic. Iar tu devii magie.

joi, 18 februarie 2016

dialog




- Nu te mai minţi! mi-a spus
- Adică?
- Faci asta tot timpul.
- Ce ştii tu?..
- Ştiu..ştiu că îţi spui că nu ai nevoie de prieteni, că nu ai nevoie de iubire, că nu există prieteni adevăraţi sau suflete pereche...dar recunoaşte, de fapt speri că există. Speri că într-o zi vei găsi pe cineva care nu te va abandona, pentru că vrei să fii fericită. Cu toţii vrem.
- Nu ştii nimic! Nu există fericire!..
- Din nou te minţi...