Dragostea se ascunde în spatele unei uși vechi

Eu cred că dragostea se ascunde în spatele unei uși vechi.

Pentru că dragostea pare să existe încă de la începutul a tot ce există astăzi. Și îmi închipui că a existat din prima secundă când două particule de praf stelar s-au întâlnit în îndepărtatul cosmos. Și există cu siguranță încă de la primul apus de soare care a fost înfrânt de frumusețea lunii, și, orbit de dragoste, a lăsat-o să strălucească și să domine noaptea, eclipsând stelele, dar ocrotindu-le totodată cu lumina ei.

Dragostea cred că se manifesta cel mai frumos în epoca rochiilor cu volane multe, mătase, evantaie, jobenuri și frac. Un sărut în caleașcă. O lalea neagră într-o mână mică, înmănușată în alb. O scrisoare stângace, mirosind a vanilie și hârtie de pergament.

Porbabil dragostea a cunoscut mai multă extravanganță în Epoca Jazzului, dar zbuciumul acelei perioade nu îi diminuează intensitatea. Porfunzimea sentimentelor poate fi regăsită la fel de bine în mijlocul unei serate în stil Jay Gatsby, ca și pe o stradă veche și pitorească dintr-un boem Paris al cafenelelor literare.

Nu știu o definiție a dragostei, nu știu ce e. Dar știu că se ascunde în spatele unei uși vechi.

Ce e în spatele ușii nu știu să descriu. Dar îmi place să cred că ușa e descuiată uneori, sau că putem măcar să ne uităm pe gaura cheii...

sursa foto: Salome