către Eduard

4 iulie 2015

Stăteam cu capul pe pieptul tău. Îți simțeam fiecare mișcare. Fumai. Eu urmăream rotocoalele de fum ce se răsuceau spre tavan ca niște pui de dragon. Era în cameră liniștea aia frumoasă, care-mi plăcea mie atât de mult. Și în noi era tot liniște. Pentru că tu ai reușit întotdeauna să faci toți demonii din mine să tacă, să stingi toate furtunile cu soarele din zâmbetul tău, iar cu stelele din ochi completai lipsa lunii...Era plăcut. Ca într-un film de dragoste. Alb-negru. Culorile erau în noi și explodau ori de câte ori ne iubeam. Știi tu...sper că mai știi!...

Unde ești, dragoste? Liniștea mea...Eduard. Unde ai plecat?

Și când te întorci? Unde să te caut?

Unde ar trebui să trmit scrisoarea asta?

Nu știu nimic...știu că vreau să fii aici și tu nu ești...

Îmi e dor, Eduard. Îmi e frică. Am nevoie de un indiciu, de un semn.

Îți trimit scrisoarea acasă, deși știu că nu ești acolo. Dar poate te întorci..poate o citești. Poate.