joi, 22 august 2013

Scaldă-ți carourile-n lună!...



         Și ce păcat că stai în casă când afară totul e înecat în abur lunar!... Licuricii clipesc timizi pe boltă și pe frunze, iar tu clipești în fața unui ecran fad sau a unor pagini nisipii dintr-o carte de al cărei final ești atît de departe..căci timpul trece lent când aștepți ceva ce poate nu mai vine niciodată…     
         E în tine un zbucium lin ca un cer de august în ploaia lui de stele! Se foiesc în tine amintiri vagi și îți fâșie derularea lor în creier, dar nu știi dacă ar trebui să rupi foile sau să le legi într-o carte pe care s-o răsfoiești uneori, așa…când simți nevoia unui zâmbet îmbrăcat în semne de întrebare. Parcă ar fi mai frumoase lacrimile acoperite cu șalurile semnelor exclamative, nu? Măcar ai avea certitudinea emoțiilor pe care ți le induc acele picături de sentimente scoase dintr-un cufăr vechi, cu lemnul ros de timp, dar cu mătăsurile neatinse de molii.    
         Dar ce să înțelegi din zâmbete scăldate în semne de întrebare? Nu trezesc în tine decât incertitudini și curiozități, căci știi că nu știi destul și știi că vrei să știi mai mult…                                   
         Și te trezești gândindu-te la numeroase scenarii fezabile, la cuvinte nespuse sau la cât de emaciată e voința ta de a înțelege trecutul, de a înțelege însemnătatea unor cuvinte șovăielnice și a unor figuri de stil netraduse, de a înțelege însemnătatea acelor semne întrebătoare…      
         Însă sufletului tău ecosez îi e teamă să nu-și piardă vreun colț de carou, astfel că-i ordonă  glasului să rămână în umbra tăcută a unui vag și misterios “oare ce-ar fi putut să însemne?...” sau “cum ar fi fost dacă?...”.  
         Și chiar dacă amintiri și întrebări indelebile îți sfâșie tot învelișul interior, preferi să rămâi în cercul tău strâmt, nefăcând nimic. Dar poate că e timpul să vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă, căci tu nu ești un cerc, ci o elipsă. 
                                                                                                    
         De ce te temi să guști din miez de lună? Ieși afară și simte respirația nopții pe obraz … rece... mirosind a tei și a răspunsuri…
         Fă o baie-n abur lunar și apoi vorbește-mi ca de la lunatic la lunatic!...










                        

marți, 13 august 2013

Culori vs. nonculori







O persoană nonculorică și o persoană  curcubeic zugrăvită își pot asculta oare reciproc vibrația eului lăuntric? Și dacă reușesc într-adevar ce vor descoperi?
Micile și marile detalii deopotrivă conferă unicitate individului, dar indiferit de coloritul nostru interior, aceeasi esență ancestrală picură în venele noastre.  Ar putea așadar constata că aceeași geană vânătă de lumină invadează camera sufletului lor printr-o sticlă translucidă camuflată în fereastră cu geam opac.

Însă chiar dacă la baza evoluției  noastre se găsesc aceleași instincte atavice, nu toți ne cristalizăm personalitatea după aceleași principii, nu avem toți aceleași dorințe sau pasiuni  astfel că nu vom privi lumea din aceeași perspectivă. Vor descoperi poate în urma analizei reciproce a muzicii lăuntrice că o melodie este scăldată în lacrimi de cenușă, iar cealaltă în sărutări solare.
Dar într-un suflet nonculoric nu găsesti  oare și un ciob de curcubeu, iar într-un suflet colorat-un fir de cenusă?  Poate că trebuie să cauți mai întâi în tine însuți opusul ritmului ce-l crezi ritmul tău interior, apoi abia să asculți vibrația altui suflet. Greșesc ?Foarte probabil.

Dar nu e oare o adavărată  imixtiune ca dendritele nonculorice și cele curcubeice să încerce să-și înțeleagă șoaptele? Poate că ar trebui să rămână fiecare în propria sferă pictată atât de diferit!..


Dar cine spune că persoanele ce dansează  pe ritmurile acelorași culori sau nonculori  își pot asculta mai bine atona șoaptă  lăuntrică?
De-aș  găsi răspunsul la aceste întrebări, sau cineva mi l-ar șopti,  l-aș filtra perpetuu prin timpanul ochiului și-al inimii până m-aș convinge că e alcătuit din sacerdotale picături de adevăr. Dar nu cred că m-aș opri decât atunci când timpanul ar obosi…

Poate că unele întrebări nu își au răspuns, sau dacă au, este atât de puțin exhaustiv  că trezește în noi alte zeci, sute, mii de întrebări!...Uneori e mai bine poate să înfrânăm setea inexorabilă de răspunsuri și să ne mulțumim cu tăcerea fadă dar uneori atât de liniștitoare…

Dar stropii de ploaie? Nu sunt translucizi?
Cum e oare sa te scalzi in curcubeu?