luni, 28 decembrie 2015

când clocotul seacă



- Nu știu cum să-ți explic. E ca și cum tot ce clocotea în mine a secat... Ca un lac care se transformă într-o mlaștină, sau ca un pui frumos care devine găină și se urâțește. Nu îmi vin în minte alte comparații. Doar că...totul e mai bun când ești mic, sau la început, la începutul începutului oricărui început. Apoi crești. Începutul se apropie de cuprins și realizezi că e mai greu decât credeai, mai urât. Și te seacă. Știi ce zic? Te seacă de sevă. Pur și simplu. Ca și cum cineva ar goli seva aia proaspătă din tine cum golești tu un pahar bând sucul cu paiul. Iar când te apropii de final, adică finalul acelor ultime picături, scoți acel zgomot urât, ca și cum ai sorbi în sec, deși mai ai de fapt vreo trei picături. Nu, nu pot să zic că am ajuns acolo, că nu mai am sevă deloc. Dar s-a dus atât de multă. Și atât de repede. Vreau să dau timpul înapoi la clipa în care totul de abia începea. Sau poate un pic chiar mai înainte. Vreau ceva, ceva proaspăt. Îmi vreau seva înapoi! Seva mea creatoare, energia, pulsul, eul care găsea bucurii mărunte, eul care simțea mai mult! Sunt fadă. Fără culoare. Plutind într-un vid și nu știu spre ce.
-...