Poți să-mi dai vin, iubitule, dar tot cu gustul buzelor tale voi vrea să mă îmbăt. Și putem fuma împreună zeci de țigări mentolate, dar eu tot cu parfumul pielii tale îmi voi umple plămânii. Aerul e de neînlocuit, dar puteți coexista în plămânii mei. Și cum ți-aș bea irișii ăia frumoși în loc de apă! Dar nu ești lângă mine, așa că mă mulțumesc și cu substanța inodoră, incoloră și insipidă. Pentru că viața e atât de frumoasă și când nu mă îmbăt cu gustul tău. Pentru că, din perspectiva realistului, viața merită trăită oricum, indiferent de prezența sau absența ta.
Consider că fiecare modelează lutul pe care-l are și-l transformă în ce-și dorește. Lutul meu are nevoie de apă pentru mai multă maleabilitate. Mă gândesc uneori că ai putea să-mi deschizi ochii spre atâtea lucruri noi și frumoase, mă gândesc că am trăi împreună tot ce eu nu am curajul să trăiesc singură. Dar știi?...Uneori obosești să tot cauți, să tot strigi. Se așterne o tăcere care devine confortabilă, iar eu mă rezum la a trăi cum știu, respirând adânc și gustând firimituri de fericire. Știu că există mai mult. Știu că viața are fericiri mari pe care ni le oferă spre explorare. Știu că încă nu am văzut aproape nimic din adevarata frumusețe, din frumusețea profundă, ascunsă sub experiențe.
Știu. Dar nu am timp să te mai caut. Și nu mai am glas să te strig. Prefer să sângerez pe o tastatură încinsă de mișcarea degetelor mele pe taste. Prefer să-mi folosesc glasul pentru a chema îngerii în miez de noapte să vorbim despre perdeaua de nori care-i ascunde atât de bine. Și când se face prea târziu și trebuie să mergem să ne culcăm, îmi chem dragonul să-i conducă până acolo sus, unde privirea mea nu răzbate. Dar dragonul se întoarce și când nu e foarte somnoros îmi povestește câte ceva. Ca de exemplu ce fel de bomboane mâncau îngerii în cer, sau cum i-au mulțumit că i-a condus.
Dacă ai fi fost aici, cu mine, și ne-am fi îmbătat cu gustul buzelor noastre, poate ți-aș fi spus și ție mai multe despre toate astea. Poate te-aș fi lăsat chiar să atingi dragonul. Nu crezi în dragoni? Prea bine. Poate crezi în îngeri. Am fi putut vorbi despre ei...
Dar tu nu ești aici, poate nu vei fi niciodată. Însă eu nu mă mai gândesc la asta, nu mă mai gândesc la toate posibilele tale variante caracteriale și temperamentale, fiindcă sunt o infinitate. Am citit undeva că există infinități mici și infinități mari. Eu nu cred. Pentru mine orice infinitate este imposibil de calculat. Orice infinitate este o himeră. Ce este pentru totdeauna? Noi cu siguranță nu. Așa că nu mai pierd timp strigându-te sau așteptându-te. Posibila intersectare a drumurilor noastre nu mai pare atât de fascinantă. Eu merg pe drumul meu. Cine vrea să se plimbe cu mine e binevenit. Uneori vom merge mai încet, dar alteori va trebui să alergăm. Fiecare spre propria destinație. Dar intersecții se găsesc la tot pasul dacă vrem să le creăm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu