Noapte cu iz văratic

E vineri și noaptea e pictată cu mult negru pe un cer senin și cuprinzător. În adâncurile lui se îmbată licuricii cu parfumul verii care se apropie în grabă. Iar eu pășesc afară încet și sfios ca să ascult sunetul nopții și fără să vreau inhalez parfumul verii care se apropie și de care îmi este frică. Licuricii se îmbată, iar eu văd o singură stea care pâlpâie abia sesizabil. Îmi închipui că se uită la mine și clipește des, fiindcă distanța e mare și nu mă vede clar.  Vântul rece al nopții îmi umblă lacom prin păr și tare aș vrea să-i spun că-n părul meu nu-i niciun licurici, nicio particulă de praf stelar, nicio rază de lună. Să-i spun că nu pot să-i dau nimic strălucitor sau heruvimic, fiindcă sunt o ființă umană ancorată pe pământ, cel puțin cu trupul. Dar nu e nevoie să-i spun nimic. S-a oprit acum și-mi pare rău, căci s-au oprit și mângâierile sale marmoreice, care deși îmi înfingeau particule de gheață în vene, erau un paliativ provizoriu pentru sufletul ars puțin prin unele colțuri lăturalnice și singuratice...Mă gândesc să chem vântul înapoi, să-i spun că e pansamentul ce poate dizolva în nimic placa de cenușă ruginită ce apasă uneori peste liniștea gândurilor mele, dar el oricum nu mă poate auzi. Îl las deci să se ducă mai departe, să mângâie chipul și sufletul unui alt visător sau să se ducă mai bine în adâncul cerului, știți, acolo unde de îmbată licuricii. Și dacă ar ajunge, atunci i-ar lua pe toți oșteni într-o armată cum nu s-a mai văzut. Și ar chema poate și luna să-i călăuzească și ar forma o imenă coloană luminoasă. Ar veni noaptea la ferestre, s-ar strecura ușor înăuntru și ar picura de pe aripi puțină lumină în sufletele noastre. Eu i-aș scuti de efort dacă aș ști că ar veni. I-aș aștepta afară în plină noapte și cum aș auzi foșnetul aripilor fragile ce bat în ritm cu suflul nopții, scăldate în raze selenare, aș încerca să-mi vâr lumina lor în suflet. Da. Aș sorbi cu ochii, cu buzele și cu gândul toată seva luminii lor ca să-mi ajungă până la următoarea vizită.

Dar acum e vineri și deși noaptea e pictată cu mult negru pe cerul cuprinzător, știu că licuricii nu vor veni chiar dacă i-aș aștepta până în zori. Dar vor fi și alte zile, poate mai rele, dar poate și mai bune. Și în una dintre ele, când soarele va tinde să decline din nou în spatele liniei orizontului și după niște frumoși nori trandafirii, voi ieși afară. După asfințitul cald voi aștepta răcoarea nopții și poate odată cu ea mă va surprinde un stol năstrușnic de licurici. Și sper tare mult că așa va fi, căci cred că ziua în care voi aștepta din nou noaptea, va fi o zi de vară și nu știu dacă v-am spus, dar mi-e teamă de vara asta.  Mi-e teamă de singurătatea în care îmi vor pluti gândurile și de gheța pe care voi aluneca și eu cu ele.
...Dar va trebui să le învăț să danseze în ritm cu mine și să le îmbrac în haine cusute din cuvinte și zâmbete pe care nu știu de unde le voi culege, dar până la toamnă le voi fi cules.

Multe scrieri frumoase veți găsi aici