când degetele nu se mai contopesc cu tastatura

Era intuneric, iar în mine dansau libelule.

Îmi picura dansul lor în vene. Și în gânduri. Și în suflet.

Acum nu e întuneric. E doar un cer noros de august, dar mi-e tare dor de întunericul ăla cu libelule multe şi de dansul lor diafan prin mine. Mi-e dor mai ales de clocotul din buricele degetelor atunci când ardeaua de nerăbdarea de a se contopi cu tastatura. Dar asta se întâmpla pe vremea când tastatura încă mai avea litera Z şi sufletul meu avea mai multe de zis, sau cel puţin zicea mai bine puţinul pe care-l avea de zis. Mi-e dor de atunci când scriam despre iubire fără urmă de regret, doar cu bucurie şi cu încredere. Când m-am schimbat aşa? De ce nu mai cred? De ce mă îndoiesc de toate lucrurile care mi seîntâmplă, fie ele bune sau rele? De ce simt că-mi lipseşte ceva deşi am tot ceea ce-mi trebuie şi de ce nimic nu mă mai mulţumeşte?...

Vreau înapoi! sau poate nu vreau...

E adevărat, dansau libelule prin sufletul meu, iar eu încercam să le aştern undeva prin buricele degetelor. A fost însă un foc trecător. Au fost iluzii, iar eu m-am săturat de autoiluzionări. Acum nu mai am libelule, dar sunt mai realistă. Poate de aici toate întrebările, toată îndoiala, nemulţumirea...Nu ştiu. În ultimul timp nu mai ştiu ce ar trbui să fac. Simt doar că degetele mele şi tastatura nu se mai pot contopi, că din amanţi au devenit doar străini ce se iubeau cândva. Poate ar trebui să mă opresc. Poate relaţia lor e într-adevăr pierdută. Eu încerc, ştiu că nu încerc destul, dar nu mai am energie.        

Aş vrea să mă întorc la motani blânzi, la ochi înjectaţi cu acid de mure coapte, la dragoni, serafimi, la hoardele mele de licurici, la bărbatul cameleonic şi la toate cele ce păreau aşa frumoase. La toate iluziile din vremea când credeam în ele. La degetele mele arzând de neăbdare şi neastâmpăr. Dar simt că nu mai am nimic din toate astea. Mă simt goală şi fadă şi părăsită de orice muză. Nu-mi găsesc locul, dar nici inspiraţia. Nu ştiu unde să mai caut sau cu ce să-mi hrănesc sufletul. Simt că e în zadar, că o parte din mine s-a pierdut şi că nu voi mai fi niciodată la fel. Poate e mai bine. Ar trebui să mă axez pe pragmatism, pe spiritul realist din mine. Până la urmă, ce mi-a adus atâta sentimentalism, atâta visare... Iluzii şi puţină pseudoliteratură.