joi, 27 februarie 2014

Azi vreau să-mi fii portocaliu!






Precum un apus de soare într-o toamnă blândă
când frunzele se scaldă sub raze roșiatice,
când ne citim reciproc gândurile lunatice 
Și sub greutatea lor sfărâmăm frunze.

Le sfărâmăm sub tălpile săruturilor
condimentate cu vin roșu 
din strugurii unei veri coapte
și cu mirosul tare al ploii
ce spală suflete și păcate.

Iar eu vreau să-mi fii portocaliu
fiindcă sunt plină de păcate,
de ireverențioase gânduri și fapte,
și nu am un soare
pe pielea căruia să le topesc….

Vreau să-mi fii soare
ca să-ți număr zâmbetele aruncate
pe chipul meu avid de căldură
fiindcă mi-e iarnă-n suflet și e frig.

Vino azi, scăldat în portocaliu,
și hai să sfărâmăm frunze
și să pășim pe ele visători.
Sau hai mai bine să sfărâmăm stele
și să presărăm praful lor pe-un sărut!

Suntem în spațiu doar doi călători
dar putem călători împreună,
și instalați comod pe-un zburător pardesiu,
ne vom căra găleata cu vise pe lună. 






duminică, 23 februarie 2014

O dragoste (pastila fericirii)




Mi-au cerut droguri, așa că le-am spus de zâmbetul tău ștrengăresc din colțul gurii, de vocea ta ce aduce fărâme de lumină în fiecare  dimineață, de ochii tăi somnoroși, ochii ăia de 2 a.m. când nu vrei să-mi spui noapte bună, de părul tău răvășit când te trezești prea târziu ca să-ți mai pese.
Le spun de tine. Le spun ca ești cea mai bună variantă de ecstasy. Mă întreabă ce culoare ai. Le spun că pentru ei ești cameleonic, dar pentru mine ești translucid fiindcă îmi ești drag într-atât încât îți știu pe dinafară toate părticele, și cele șlefuite și cele neșlefuite, ce așteaptă să le dea cineva strălucire cu un zâmbet cald, acel zâmbet sădit cu iubire…
Ești un drog mult prea puternic însă! Mi-e teamă să-ți inhalez parfumul pielii, să-mi implantez vocea ta în timpan sau să-mi inoculez chipul tău în atriile însetate de sângele cald al unui sărut proaspăt. Ești genul ăla de drog de a cărui dependenţă  nu aș putea să mă vindec nicicând, fiindcă atriile mele naïve ar corupe cu siguranță și ventriculele….

Ceva îmi spune că ești pastila fericirii care mi-ar condimenta fiecare zi, dar eu nu vreau să îmi umplu inima cu tine. Am nevoie de spațiu pentru a scrie, a citi, a visa și a iubi tot ce nu ești, când de fapt, inconștinet și irepetabil te iubesc doar pe tine. Fără să te las să știi că te iubesc. Fără să te las să mă iubești. Irepetabil. În fiecare zi tot mai mult.

Alte creaţii găsiţi aici




miercuri, 19 februarie 2014

If I were a boy...


Scumpă Ema,

De când ai plecat, trăiesc într-un vid sufletesc și simt că mă sufoc.  Poate te gândești că fără tine am spațiu mai mult în viața mea, dar fără tine spațiul meu este limitat, iar timpul meu de asemenea. Știu, vei spune poate că spațiul și timpul tuturor oamenilor sunt de fapt limitate și ai dreptate, Ema, ca de fiecare dată. De fiecare dată aduceai argumente și îmi dovedeai că greșesc. Și chiar și când știai că eu am dreptate, încercai totuși să mă convingi contrariul, iar eu mă prefăceam că te cred fiindcă eram îndrăgostit până-n vârful inimii de zâmbetul care-ți răsărea în colțul gurii tale mici și parfumate, când îți spuneam că ai dreptate.
Ema, dulce și visătoare Ema, de când ai plecat nu mi-am simțit vreodată existența mai limitată, infimă și josnică. Mă înec într-un ocean de tristețe sărată, însă sper încă.
Sper că printre cuburile de sare ce-mi zgârie pielea voi găsi un mic coral delicat, frumos și deosebit în originalitatea lui. Fiindcă încă sper că te vei întoarce, Ema. Viața mea e fadă și lipsită de sens fără prezența culorilor tale energice. Mai devreme sau mai târziu, știu că voi naufragia pe o insulă oarecare. Dar dacă te întorci, am putea construi o casă doar a noastră între patru scoici și o frunză de palmier.
Până atunci plutesc în derivă  și mă gândesc dacă să zugrăvim scoicile cu lapte de cocos sau să le căptușim cu fibră de alge. Vino mai repede și ajută-mă să aleg! Doar știi cât de indecis pot fi când nu ești cu mine să-mi șoptești ce-ai vrea să fac…

Te aștept, coral mic.
Cătălin


sâmbătă, 15 februarie 2014

Printre tăceri și necuvinte



Eu mă înec încet într-o mare de tăceri aprinse, iar pe tine te văd respirând cu nesaț parfumul pielii ei. Și doare. Fiindcă pe mine mă inundă necuvinte și impulsuri mute de a mă lăsa în voia curentului, spre adânc, iar tu ești inundat doar de ploaia torențială a săruturilor ei. Săruturi străine. Ai uitat deja cum stârneam împreună tornade și le alimentam cu îmbrățișările noastre… Acum îți plac ploile torențiale. Ar fi trebuit să conștientizez de când te-am cunoscut că nu ai putea trăi lângă un vulcan. Lava mea sentimentală nu te-a încâlzit, ci se pare că ți-a ars  țesuturile inimii.
Ce pot spune? Îmi pare rău. Regret că nu știu ce-i iubirea filtrată, dispersată ori diluată. Eu nu pot iubi decât întreg, într-o demență absurdă, pe ritmuri de lavă clocotindă. Dar sunt fericită că ai găsit o ploaie torențială care să-ți aline rănile provocate de lava mea lăuntrică. Constat că deja te-ai vindecat, fiindcă pe mine m-ai dat uitării, aruncând cu cenușă peste sentimentele noastre. Pentru mine nu contează că au apus, voi păstra amintirile. Dar tu ștergi orice urmă săpată în sufletul tău de lava mea sentimentală...

Înțeleg. Ție îți place totul filtrat. Și mă arunci într-o mare de tăceri și necuvinte. Dar e mai bine aici, să știi. Eu gust tăcerea, nu o filtrez. Da, rătăcesc, dar aleg să rătăcesc întreg, conștientă de demența-mi absurdă, diafană...    


sâmbătă, 8 februarie 2014

Amelie


Am visat. Mă numeam Amelie. 

Era o aprigă zi de iarnă ca și cea de astăzi, iar eu mă ascundeam de mine și de ceilalți în camera mea, cu draperiile trase. A fost prima dată când ți-am văzut chipul. În ceașca de cafea aburindă. În noaptea aceea de iarnă am visat că mă iubeai, că mă numeam Jaqueline și eram scriitoare. Scriam mereu despre tine și nu-ți citeam niciodată. Tu mă pictai mereu și nu-mi arătai niciodată. Până într-o dimineață.

Când m-am trezit. Eram din nou Amelie, fata timidă cu ochii lucind a vise și a cireșe amare. Eram Amelie și eram tristă fiindcă Jaqueline nu a apucat să-ți arate niciun text și nu a apucat să vadă cum i-ai zugrăvit culorile și sentimentele pe hârtii albe rupte din inima ta. Ea nu era convinsă că o iubești, dar înainte să mă trezesc, i-am promis că o să-ți arăt cum a scris despre tine, ca măcar tu să fii convins că ea te iubea cu adevarăt. Și ai să fii. Te vei îndrăgosti și mai mult de Jaqueline, prin cuvintele ei al căror izvor ai fost tu, fără să știi, fără să-i dai voie. Jaquelline a fost o scriitoare îndrăzneață, nestatornică, pătimașă.

Acum am rămas doar eu, Amelie.  Nu scriu, dar citesc în stele și-n sufletele oamenilor. Am făcut o promisiune. Mâine plec în lume să te caut și să-ți arăt textele din jurnalul unei fete vesele pe nume Jaqueline. Era veselă fiindcă o iubeai, chiar dacă ea nu era convinsă. Am început deja să-mi fac bagajele deși n-am idee unde să te caut mai întâi. Mă voi gândi până mâine.

M-am trezit. Acel mâine e azi și Amelie nu mai e. Sunt doar eu. Eu n-am promis nimic. N te voi căuta, dar dacă vrei, te aștept pentru un timp. De fapt nu plec nicăieri, fiindcă acum nu trebuie să mă mai trezesc. Visul s-a sfârșit. Te mai aștept un timp. Poate visăm împreună și scriu cândva despre visul nostru. Momentan propriile vise îmi ajung.


Am visat. Mă numeam Amelie.

Adio, serafim cu ochi acidulați!



                Serafim cu ochi acidulați, voiam să te pictez în miez de noapte, dar nu mai pot acum, mult îndrăgitule, fiindcă am constatat că nu ești nimic mai mult decât un frumos motan cuminte, poate prea cuminte sau poate prea motan… Cum pot eu- suflet zglobiu și nestatornic, ce este zilnic străbătut de efluvii sentimentale fără de sfârșit, să pictez un chip care ascunde o sensibilitate de amibă? Nu pot blând motan, fiindcă trebuie să iubesc un suflet cel puțin la fel de nestatornic ca al meu, pentru a ne astâmpăra reciproc gândurile hoinare, abundența sentimentală și emoțională.             
                  Pot eu să iubesc o ființă ce rămâne neschimbată în fața artei, în fața creației, în fața oricărei forme generatoare de frumos și de impulsuri sentimentale? Aș putea să te învăț să iubești toate aceste părticele fabuloase ale vieții, dar dacă ai astrucat și ultimul grăunte de sensibilitate în creozotul din afara sferei imaginarului, mă tem  că nu mai am sperante, iubit serafim cu ochii umezi. Și chiar regret fiindcă ești într-adevar o versiune imberbă și edulcorată a imaginii unui om sacerdotal, așa cum apare în viziunea mea prea puțin știutoare.  
                     Dar nu e un cataclism, nu e nimic. Îți vei continua existența fadă, târând după tine sensibilitatea-ți de amibă, rămânând același taciturn cu ochi frumoși, safirii, strălucind a vise șterse. Iar eu… eu va trebui să găsesc pe altcineva pe care să-l pictez în miez de noapte. Un suflet nestatornic precum al meu, nu un serafim blând…




miercuri, 5 februarie 2014

Când oceanul e mare și înotătorul e confuz...



Ard în mine gânduri înghețate și se topesc pe muchiile tăioase ale confuziei ce se ascunde adânc, într-un ungher întunecat al minții mele, iar acum mi-a pătruns și în suflet, în sânge și-n oasele ce amenință să se rupă sub greutatea ucigătoarei confuzii. 
Și ce poate face un copil confuz într-o lume îngopată sub straturi dense de cenusă existențială, socială, umană?... Ce poate face un suflet care nu știe pe ce drum să meargă, pe ce vapor să urce sau pe ce mare să navigheze ?
Poate să nu aleagă niciun drum și să aștepte până când îi va ieși în cale indicatorul potrivit sau până va găsi acel bilet pentru trenul norocului, trenul ce duce spre fericire, spre locul neștiut, dar mult visat. Însă cât trebuie oare să aștepți dacă nu cauți?
Poate să aștepte sau poate să-și împacheteze cu grijă toate visele, să le aprindă un foc mare în sufletul micuț și speriat, să le lase să se încălzească și să le hrănească zilnic cu toate fărâmele de frumos pe care le găsește și cu multe speranțe ce se vor transforma în scântei și vor face focul din suflet mai mare pentru ca visele să clocotească, să erupă și să se reverse în întregimea lor peste ființa micului visător. 
Ce poți face când simți că te scufunzi în oceanul confuziei? Să cauți întrebări, răspunsuri, mentori și prieteni, dar știind că singura persoană pe care poți să te bazezi în totalitate ești tu însuți. Și speri. Speri că într-o zi, mai devreme sau mai târziu, vei afla cine ești, ce vrei de la tine și cine vrei să fii într-un viitor ce este mult mai apropiat decât îți închipui. 

Ce face un copil confuz în drumulul spre sine și spre descifrarea misterelor și a întrebărilor existențiale?
Încearcă să încălzească apa din oceanul confuziei cu lava clocotindă din visuri și speranță. Și înoată. Continuă să înoate. Spre ceva. Undeva. Cândva.




duminică, 2 februarie 2014

Ce frumoasă ești când mă surprinzi în gânduri și visare...


Ce frumoasă ești când mă surprinzi în gânduri și visare, îndeosebi acum, când iarna a înghețat totul în mine și doar la focul șoaptelor tale fierbinți mai pot să mă încălzesc. Iar când refuzi să mi te arăți, eu deschid fereastra  în speranța că îți voi auzi pașii pe zăpada așternută în sufletul meu și nu o închid decât în zori, cu degetele-mi tremurânde, pătate de vinețiul rece al așteptării.
Când nu îți respir ființa, mă sufoc într-un vid lăuntric ce mă ucide lent cu brațele-i fade, lipsite de delicatețea ta la care râvnesc perpetuu, dar pe care nu o primesc, sau primesc doar câte-un sfert de granulă stelară, fiindcă tu, răpitoare nereidă, o păstrezi pentru alții! Și vai, cât îi urăsc! Da, îi urăsc! Credeai că nu știu să urăsc? Află, crăiasă crudă, că-i urăsc pe toți cei care te ating cu gândurile lor ireverențioase, întinându-ți astfel puritatea pe care doar eu știu să o prețuiesc.
Îi urăsc fiindcă știu că atunci când te aștept zadarnic, ore, zile, uneori chiar săptămâni, tu te dai lor în camere illuminate slab, unde dansează gânduri josnice și intenții murdare precum ielele surprinse de bieții muritori, iele bolnave ce-i ispitesc pe sărmanii neștiutori cu farmecele lor, pentru a-i pedepsi apoi, bântuindu-le sufletele naïve și  conducându-i la Lucifer.
Dar tu, chip de nimfetă cu suflet viclean, de ce te lași ispitită de ei? Nu vezi că doar eu te pot picta în zâmbete argintate de cerul înstelat? Nu vezi că învăț să dansez pe muzica șoaptelor tale, numai să vii și să le aud alintându-mi timpanele inimii?
Dar ce sunt eu pentru tine? Doar un copil al Lunii pe la care mai treci din când în când și-i aduci în dar de fiecare dată o cutie plină cu amăgiri. Mai bine mi-ai aduce cutia Pandorei, fiindcă aș deshide-o cu mai multă bucurie.  Dar gust și amăgirile dacă sunt tot ce îmi oferi…și le las să se dizolve încet ca să-mi ajungă mult, fiindcă vii rar… Ce să fac dacă sunt dependentă de tine, misterioasă  nereidă din gheață și sirop?...

Scriu.  Tu nu-mi ești. Și îmi e dor.


alte abordări ale temei găsiți în tabelul psi