luni, 12 octombrie 2015

cugetări (Erick 3)



E dimineață. Pătura e pe jos. Erick nicăieri. E luni, e la cursuri, Mă uit la ceas. E 8.24 și e clar că eu am dormit cam mult.  La 9 trebuie să fiu la sală. Nu vreau să las copii să mă aștepte, eu nu am întârziat vreodată și nu voi începe acum. Sar din pat și în 10 minute sunt gata. Voi ajunge, voi ajunge la timp. Da, voi fi mai irascibilă fără ceaiul verde, dar se descurcă ei cu mine. Cred că le place de mine de fapt. Noua grupă nu mi-a jucat nicio farsă până acum și sunt chiar ascultători. Îmi place ce fac. Dansul e parte din mine și cred că e frumos să împarți cu alții părți din tine. Mai ales cu copiii. Ei sunt cei mai frumoși. Sau cu Erick. El e doar un copil mai mare. Și simt nevoia să am grijă de el. Nu știu de ce, dar mereu am crezut că va fi diferit. Că voi găsi un bărbat care să aibă grijă de mine, să mă protejeze. Când l-am întâlnit pe Erick, mi-am dat seama că nu am nevoie de nimeni care să îmi poarte de grijă ci că eu ar trebui să fac asta pentru alții. Pentru el, spre exemplu. Și așa a fost. Uneori dăm mai multă dragoste decât ar trebui, uneori dăm mai multă dragoste altora și nu mai oprim nimic pentru noi, alteori dăm chiar mai multă decât avem. Dar e în regulă. E ok să fii cel căruia îi pasă mai mult atâta timp cât conștientizezi asta, atâta timp cât nu aștepți ca ceilalți să facă la fel. Pentru că, adevărul e că nu o vor face. Tu dai și ei iau. E simplu. Unii nu dau nimic în schimb, alții, precum Erick, sunt recunoscători, te iubesc și ei. Dar nu ca tine. Tu dai tot. Dar știi, doar  pentru că ei nu te iubesc cât îi iubești tu, nu înseamnă că nu le pasă. Poate capacitatea lor afectivă e mai puțin cuprinzătoare decât a ta. Sau poate ei nu au suferit niciodată. Înainte să-l întâlnesc pe Erick îmi spuneam că oamenii care au suferit din dragiste nu vor mai iubi cu intensitate, dar nu e așa. Cei care au suferit sunt cei care iubesc mai intens. Cel puțin în cazul meu. Îmi amintesc cât l-am iubit pe A. Și cum nu i-a păsat. Cum el a ales pe altcineva. Iar eu m-am simțit mică, inutilă, incompletă. I-am urât pe amândoi și am continuat să sper o bucată bună de timp. Să sper că el mă va vedea și va veni la mine. Am sperat și am suferit. Până când nu am mai făcut-o. Iar când Erick a apărut în fața vieții mele, am simțit că are nevoie de mine mai mult decât aveam eu nevoie de el. Am vrut să fiu pentru el ceea ce voiam să fia A pentru mine. Și cred că până acum mă descurc. 
Gândesc toate astea în timp ce mă îndrept spre sală și nici nu-mi dau seama că am trecut cu cinci metri de ușă. Am ajuns la timp, dar copiii sunt deja aici. Nerăbdători. Nu pot să nu iubesc entuziasmul lor. E cel mai frumos, mai sincer. Ce nu aș da să fiu iar ca ei! Cu siguranță aș face alte alegeri. Dar prefer să nu mă gândesc la ele, pentru că din trecut poți doar să înveți.







mai multe scrieri pe tema "cugetări" găsiți aici

vineri, 9 octombrie 2015

întrebări cu sens, dar fără răspuns (încă)




Bufnițe mov pe-un fundal alb și-un cer scăldat în verde crud, sub o mare galbenă de soare galactic. Cine zice că totul trebuie să aibă un sens? Cine zice că totul  e logic? Cine zice că trebuie mereu să ne luăm după ce se zice? Poate că uneori e mai bine să ascultăm de intuiție. Uneori ea ne spune să urmăm turma, alteori ne spune să mergem pe drumul nebătătorit. Alteori intuiția nu e destul. Dar eu cred că atâta timp cât îți rămâi ție fidel, nu poți greși drumul. Te poți rătăci pentru perioade mai mult sau mai puțin scurte, dar găsești tu o intersecție, ceva...Dacă ești tu însuți, fără povara măștilor inutile, drumul e mai frumos și muntele mai ușor de urcat. Dacă noi nu am fi cine suntem, atunci cine ar mai fi noi? Dacă vrem să fim altcineva, oare și altcineva ar vrea să fie...noi? De ce nu suntem niciodată mulțumiți? Și oare e bine sau rău să nu fi mulțumit? Pe de o parte cum rămâne cu recunoștința? Pe de altă parte cum rămâne cu evoluția? Din nou întrebări...din nou prea multe.





alte scrieri cu duzina de cuvinte- aici

marți, 6 octombrie 2015

chihlimbar (Erick 2)



L-am găsit la laptop, cu o pungă de chipsuri lângă el. E tare simpatic atunci când ronțăie chipsuri sau orice altceva crocant. Are părul ciufulit și încă nu și-a pus ochelarii. E clar că de abia s-a trezit. Nu îl bag în seamă și mă duc direct în bucătărie să-mi fac o cană mare cu ceai verde. Nici nu mă aude, e concentrat. Probabil lucrează la proiectul ăla. Cred că e greu să fii student la medicină. Ești tot timpul ocupat. Nu că la actorie ar fi mai ușor. Erau zile când stăteam 12 ore la repetiții. Iar acum...acum totul pare în zadar, dar nu este. Pentru că mi-a plăcut și încă îmi place. Contează că nu sunt actiță? Ei...da. Dar eu sunt în sufletul meu și în pielea mea și în mintea mea. Mereu. Mai puțin cu Erick. Cu el niciodată. E prea bun. Pe el nu îl pot păcăli. Decât dacă vreau, dar chiar nu vreau. Vreau ca el să mă vadă exact așa cum sunt. Și mă vede. Și mă bucur că îi place ceea ce vede, chiar iubește. Da, băiatul ăsta știe să iubească. 
Mă întorc cu ceaiul.
Încă e concentrat, dar tresare când intru în cameră.  
- Când te-ai întors?
- Când am plecat?
- Ai dreptate. Când m-am trezit erai peste tot. Știi tu...
- Știu.
- cum faci asta?
- chihlimbar
- chihlimbar?

Mă duc în spatele lui (stă pe scuan, încă la laptop) și-i șoptesc în ureche
"chihlimbar". Se uită la mine cu ochii lui adânci. Îl sărut lung și buzele noastre dansează așa cum îmi place mie. Mă ia în brațe, mă dezbracă și începem să ne iubim pe scaunul mic. dar nu ne place. Așa că ne mutăm pe podea. Oricum e prea cald în casă. Sau prea cald în noi? Nu știu. Știu doar că ardem și că ne mistuim unul într-altul. Dar știi ce e frumos? Că la final suntem mai mult decât cenusă. Suntem păsări Phoenix de fiecare dată după ce ne iubim. Cum numai noi știm să o facem. Cum știm că nu ne-a iubit și nu ne va mai iubi nimeni. Două focuri de artificii pe un singur cer. Asta suntem, Erick. Asta suntem.  


vineri, 2 octombrie 2015

octombrie și păpușile păpușarului




Îmi beau ciocolata caldă cu ochii capturați de grămezile de frunze tomnatice, călcate de câte-o lăbuță de patruped sau de vreun picior uman. Aparent e un octombrie banal, dar eu îl simt atât de diferit. Îl simt ca pe-un octombrie cu miros de arțar, deși nu știu ce miros are arțarul. Îl simt ca pe-un octombrie scufundat bine în necunoscut, așteptându-mă pe mine să înot până la el și să găsesc o stea de mare, sau poate un medalion pierdut de vreo sirenă mai dezordonată. Sau cine știe...poate chiar pila ei de unghii, sau poate o figurină chinezească sau o matrioșcă sau...nu știu. Sunt din nou prea multe întrebări fără răspuns dincolo de ochii mei cu miez de cărbune. Și poate că undeva e un păpușar, iar eu sunt o simplă jucărie în mâinile lui. Sau poate că sunt păpușarul propriilor mele gânduri. Dacă nu sunt, atunci trebuie să devin. E timpul să dresăm câteva gânduri, câteva stări, câteva sentimente. E timpul pentru un octombrie mai frumos.       



sursa foto - salome
mai multe scrieri cu duzina de cuvinte- aici

joi, 1 octombrie 2015

castaniu. lolită. parfum.



Bucle lejere. Castaniu frumos, tomnatic, sălbatic. Ochi verzi de pisică neagră. Pisică blândă care zgârie rău. Năsuc năstrușnic, cu vârful în vânt. Buze frumoase cu tonuri maronii, nici subțiri, nici pline. Piele albă, dar nu palidă. Portret de lolită castanie, nu clasică. Portret ușor banal, doar ușor. Frumos. Frumoasă. Și parfumul ei- august apus pe-o rochie lungă, lila, ușoară ca fâșiile de nori la apus, trandafirii cu ton dulceag de zmeură prea coaptă. Apoi ar mai fi macii roșii ai verii răsfirați în tenta de foc din firele părului ei. Apoi floarea-soarelui cu uleiul semințelor din ea. Apoi zâmbetele copiilor ce roiesc într-un râu cu apă caldă, lacrimile fierbinți ale unei revederi, puterea unei îmbrățișări, iarba proaspăt cosită, apoi fânul uscat. Prune coapte rostogolindu-se într-o găleată neagră, struguri cocându-se în vițe, un trandafir galben așteptând cuminte în ghiveci, trandafiri ce încă înfloresc și acum. Septembrie. Înainte de septembrie- toată vara. Toată vara în parfumul unei lolite castanii. Iar acum septembrie și toamna ce încă mai este...în părul ei, în vântul care i-l răvășește, în ochii care scilpesc între două anotimpuri, în buzele care nu știu după care din ele să strige, între degetele ei născătoare de cuvinte, în sprânceana arcuită de curiozitate, în pile, în tot. E-o vară întreagă în lolita asta castanie și o toamnă care încă își face loc printre serile de iulie, căci ea încă nu s-a terminat. Iar când se va termina, va trebui să -i facă loc iernii, și aceasta primăverii și apoi de la capăt. Anotimpurile trec, Lolita se schimbă. Fiecare are un parfum și parfumul fiecăruia are mai multe esențe.