luni, 12 octombrie 2015

cugetări (Erick 3)



E dimineață. Pătura e pe jos. Erick nicăieri. E luni, e la cursuri, Mă uit la ceas. E 8.24 și e clar că eu am dormit cam mult.  La 9 trebuie să fiu la sală. Nu vreau să las copii să mă aștepte, eu nu am întârziat vreodată și nu voi începe acum. Sar din pat și în 10 minute sunt gata. Voi ajunge, voi ajunge la timp. Da, voi fi mai irascibilă fără ceaiul verde, dar se descurcă ei cu mine. Cred că le place de mine de fapt. Noua grupă nu mi-a jucat nicio farsă până acum și sunt chiar ascultători. Îmi place ce fac. Dansul e parte din mine și cred că e frumos să împarți cu alții părți din tine. Mai ales cu copiii. Ei sunt cei mai frumoși. Sau cu Erick. El e doar un copil mai mare. Și simt nevoia să am grijă de el. Nu știu de ce, dar mereu am crezut că va fi diferit. Că voi găsi un bărbat care să aibă grijă de mine, să mă protejeze. Când l-am întâlnit pe Erick, mi-am dat seama că nu am nevoie de nimeni care să îmi poarte de grijă ci că eu ar trebui să fac asta pentru alții. Pentru el, spre exemplu. Și așa a fost. Uneori dăm mai multă dragoste decât ar trebui, uneori dăm mai multă dragoste altora și nu mai oprim nimic pentru noi, alteori dăm chiar mai multă decât avem. Dar e în regulă. E ok să fii cel căruia îi pasă mai mult atâta timp cât conștientizezi asta, atâta timp cât nu aștepți ca ceilalți să facă la fel. Pentru că, adevărul e că nu o vor face. Tu dai și ei iau. E simplu. Unii nu dau nimic în schimb, alții, precum Erick, sunt recunoscători, te iubesc și ei. Dar nu ca tine. Tu dai tot. Dar știi, doar  pentru că ei nu te iubesc cât îi iubești tu, nu înseamnă că nu le pasă. Poate capacitatea lor afectivă e mai puțin cuprinzătoare decât a ta. Sau poate ei nu au suferit niciodată. Înainte să-l întâlnesc pe Erick îmi spuneam că oamenii care au suferit din dragiste nu vor mai iubi cu intensitate, dar nu e așa. Cei care au suferit sunt cei care iubesc mai intens. Cel puțin în cazul meu. Îmi amintesc cât l-am iubit pe A. Și cum nu i-a păsat. Cum el a ales pe altcineva. Iar eu m-am simțit mică, inutilă, incompletă. I-am urât pe amândoi și am continuat să sper o bucată bună de timp. Să sper că el mă va vedea și va veni la mine. Am sperat și am suferit. Până când nu am mai făcut-o. Iar când Erick a apărut în fața vieții mele, am simțit că are nevoie de mine mai mult decât aveam eu nevoie de el. Am vrut să fiu pentru el ceea ce voiam să fia A pentru mine. Și cred că până acum mă descurc. 
Gândesc toate astea în timp ce mă îndrept spre sală și nici nu-mi dau seama că am trecut cu cinci metri de ușă. Am ajuns la timp, dar copiii sunt deja aici. Nerăbdători. Nu pot să nu iubesc entuziasmul lor. E cel mai frumos, mai sincer. Ce nu aș da să fiu iar ca ei! Cu siguranță aș face alte alegeri. Dar prefer să nu mă gândesc la ele, pentru că din trecut poți doar să înveți.







mai multe scrieri pe tema "cugetări" găsiți aici

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu