vineri, 31 octombrie 2014

filă din jurnal

 25 septembrie 2014

Azi am ieșit afară să citesc. În casă era prea frig, iar soarele trimitea raze blânde , de un  portocaliu pal. Am ieșit cu speranța că e mai cald afară. Nu era, dar am rămas pe bancă, așezată turcește, cu cartea pe genunchi. (îmi place mult să stau turcește)
La un moment dat mi-am aruncat ochii din carte la o frunză mare și foarte uscată, maronie. De lângă ea doi ochi verzi ca două frunze de mentă mă priveau mari și curioși. O superbă pisică cenușie venise să mănânce din castronul pisicii gazdelor. Lungă și subțire, dar nu neapărat slabă, cu blana de un gri prăfuit, Cât de frumoasă! Mă fixa. Se aștepta probabil să o alung. Nu am făcut-o. Probabil era flămândă. Și atunci m-am gândit cât de gras e Pufuleț, motanul gazdelor care de abia se mișcă din bucutărie afară. Am lăsat frumosul exemplar cenușiu în pace și m-am cufundat în cartea mea. Îmi place să cred că era o ea. Curajoasă sau isteață? Nu se temea de mine sau a văzut că nu am intenții rele? A rămas chiar să se și spele după ce a terminat mâncarea. Apoi a vrut să se retragă. A văzut că tot o privesc și s-a apropiat de mine. Mă privea stăruitor. Aștepta. Porbabil dacă i-aș fi spus un singur cuvânt, un singur rămâi, ar fi rămas. Dar nu am putut. Nu era casa mea. Nu mânca din castron mâncarea mea. Deja o lăsasem să facă prea multe. Și iată că am lăsat-o și să plece. 
Două frunze de mentă într-o mare prăfuită de cenușă. Trecând pe lângă portiță și pe lângă sufletul meu. Furându-mi un zâmbet de regret.

miercuri, 29 octombrie 2014

Pseudoce?


Mi-e dor să plâng în mine și să zâmbesc în exterior.
Deși pseudofericirea e cea mai cruntă tristețe.
E totuși doar tristețea ta, nu o împarți cu nimeni.

Și e mai bine...


luni, 27 octombrie 2014

fugind...

Da, fug. Fug de tot binele care mi se întâmplă, fug și de rău, de toți și de toate.
Spre ce fug? Spre cine?
Cine am devenit? Ce face durerea din oameni?
De ce există durere? De ce există singurătate?
De ce există “de ce”?
De ce nu există cineva care să-mi  cânte seara, înainte să adorm?
Să-mi spună că există o parte frumoasă a lumii, că o voi descoperi și eu în curând…
Să-mi ia gândurile rele și să le închidă într-un borcan…
Să-mi șteargă lacrimile cu amprentele sufletului  
și să-mi sărute fruntea cu amprentele degetelor
să mă iubească...

Fug spre singurătate, deși știu că mă distruge…

.

vineri, 24 octombrie 2014

mic studiu asupra...

Simt uneori că parcă merg pe o stinghie între un vid existențial mare și un altul și mai mare.
Și nu știu ce ar trebui să fac, pentru că în trecut nu mă pot întoarce, prezentul e mereu altul, iar viitorul...viitorul nu îl știe nimeni, viitorul e acum ceață. Și totul se învârte în mintea mea. Aud la radio o melodie veche, care-mi place. Da, sunt de modă veche, cred că așa am fost mereu. Uneori pun gândurile din mintea mea într-o ramă frumos încrustată și-mi închipui cum s-ar fi petrecut unele lucruri de azi acum câțiva ani, când oamenii gândeau și se manifestau altfel. Alteori în ramă pun lucruri în societatea actuală, dar așa cum vreau eu, cum mi-ar plăcea să fie. Pentru că lămâile oferite constant de viață și de oameni sunt acre, iar zahărul îl găsesc mai degrabă în lunca vastă a imaginației decât în sfera realității concrete. 
Uneori am impresia că sunt un arhivar de introspecții, dar analiza pe care o realizez cu minuțiozitate e mai degrabă sufletească decât senzorială. Iar uneori analiza asta excesivă conduce la masochism și la un infailibil chin lăuntric. Da, cred că e mai bine uneori să privești doar suprafața. Și atât. Fără substrat, fără dedesubturi, fără analiză. Fără să sapi mereu un șant către ceva ce știi că se ascunde sub aparențe. Dacă nu găsești ceva-ul ăla nu-i nimic. Vei fi chiar mai fericit. Cu cât vei ști mai puține, cu atât vei fi mai fericit. 
Știu, aici nu e studiul unui om de știință sau al unui mare gânditor. 
Sunt doar cuvintele unui copil cu tendințe analitice și autoanalitice în exces. 

Vânturam cuvinte și nimeni nu le auzea, nimeni nu le citea.
Și cel mai mult aș fi vrut să pot eu să mă ascult.



Duzina de cuvinte este un joc găzduit de Cartim

nu am inspirație...dar plouă

Nu am inspirație. Chiar deloc. Dar plouă. Și totuși scriu...
Cum azi în autobuz m-am așezat pe penultimul loc liber din spate de tot.
Cum nu am putut să închid ochii pentru că lumea în jurul meu vorbea.
A trebuit să-i ascult, atunci când gândurile mele mă lăsau să o fac.
Discuții banale de adolescenți.
În dreapta mea un cuplu, mându probabil de 3 săptămâni de relație.
Se țin de mână.
În stânga o fată ascultând muzică dintr-un telefon fain. Privește la noi pe sub genele puternic rimelate, privește cu un aer de "nu meritați atenia mea"...
În față patru ochi ce se sorb reciproc.
Glume, gene fluturate în sus și în jos, zâmbete drăguțe.
Da, totul e atât de drăguț.
Superficialitatea e atât de drăguță!...

Eu de ce nu pot oare să o savurez?...
Totul ar fi mai simplu, mult mai simplu

În sfârșit, stația mea. Mă chinui să-mi fac loc printre oamenii aflați în picioare.
Ghiozdanul e greu, spațiul e puțin.
Mă strecor încet, mă împotmolesc.
"Dă-mi mie să te ajut cu ghiozdanul!"
Mulțumesc, suflet bun.
Pentru mine a contat.

marți, 21 octombrie 2014

Nu sunt Alice...


Constat că sunt un pic mai mult decât nimic,
un pic mai mult decât un mare vid.
Credeam că sunt mult, și totuși sunt atât de puțin!
Dar acel puțin din mine vrea să devină ceva.
Nu o să las puținul ăsta să moară.
Chia dacă e poate mai degrabă rău decât bun,
chiar dacă în mine se dau lupte grele, 
chiar dacă sunt cel mai mare dușman al meu.
Sper doar să învingă partea aia bună,
partea care încă mai are șanse să se salveze,
să se salveze de la o existență cenușie.

Există și culori, știu că există.
chiar dacă nu le văd mereu, ele sunt acolo.
Și eu pot fi o culoare. 
Alta decât gri.

sâmbătă, 18 octombrie 2014

prea mult.



Prea multe lacrimi
prea mult roșu în ochi
pleoape prea umflate
riduri în formare
frunți încrețite de supărare

prea mult.
prea mult a dormit. rațiune,
trezește-te în mine!


miercuri, 15 octombrie 2014

just missing...


I just wish you would be here to show me the right way...
I just wish you would be here so we could talk more, smile more, laugh more.
Sometimes I just wish you to be here!

Cause missing someone hurts.
You suffer from an internal bleeding with no apparent reason.
Your soul is bleeding.

You want to stop it
You want to tame yourself.
Then you realise.
...How much things have changed....