Urma sângelui tău pe zăpadă...

Tuberculos polen de vise fără aripi tuşeau şi plămânii ei inundaţi de spleen…iar tusea nu avea remediu reîncarnându-se treptat într-o formă acută de cenuşie tuberculoză.

Ea nu vedea albul purificator, nu vedea ţurţurii îngheţaţi atârnând de crengile copacilor ca mici stalagtite translucide. Ea vedea doar urma sângelui tău pe zăpadă!... Şi căuta dezorientată atunci când stropii roşiatici se pierdeau din pricina stratului proaspăt ce se aşternuse peste noapte. Cu mâinile învelite într-o subţire pojghiţă alb-albăstrie din pricina aprigului ger, dădea omătul proaspăt de-o parte, căutând stropii roşii din tine, căutându-ţi buimăcită şi deznădăjduită urma...

Căci nu vroia să te piardă, deşi erai pe jumătate pierdut...ea încă spera că te-ar putea găsi şi te-ar îmbrăţişa atât de strâns încât îmbrăţişarea să fie precum o cataplasmă miraculoasă ce te-ar vindeca pe vecie. Te-ar vindeca de tine ca să te îmbolnăveşti de ea şi de parfumul pielii ei dimineaţa...

Însă era naivă, căci nu te-a găsit, însă a fost găsită!...În acea dimineaţă de decembrie, pe marginea drumului, prăbuşită în pătura rece de zăpadă şi pe jumătate îngheţată. Te-a căutat în agonie toată noaptea, deşi întunericul o împiedica să vadă urma sângelui tău pe zăpadă...A continuat să te caute cu ultimele puteri, fiindcă afară era mai puțin întuneric decât în ea...

Nu, povestea voastră nu e din cele cu final fericit, dar încă se gândeşte la tine, să ştii! Şi ori de câte ori priveşte trandafirul pe care i l-ai dăruit în acea ultimă zi şi pe care l-a uscat cu grijă, îl stropeşte cu lacrimi de dor. Cu lacrimi de sânge...