duminică, 29 iunie 2014

E timp pentru fericire



Promit că data viitore nu mai fug, nu mă mai ascund. Am fost o mâţă speriată, am simţit nevoia să-mi scot ghearele când nu era de fapt nicio ameninţare. Dar ştii ce? Acum am învăţat. Data viitoare voi primi frumuseţea cu braţele deschise şi cu sufletul cântând. Voi absorbi totul cu irişii mei curioşi şi voi inhala aburul necunoscutului cu gura întredeschisă şi cu toţi porii pielii conectaţi la realitate pentru a o transforma apoi în utopie pentru gând şi pentru sentiment. 
Păcat că la mine-n gând e prea mult loc pentru regrete, pentru "ce-ar fi putut să fie" şi "cum ar fi fost dacă", pentru şanse nevalorificate, pentru sentimente evaporate prea devreme şi clipe imaginate dar rămase în planul acela ireal, în stadiul de utopii mult prea himerice pentru fiinţa mea fricoasă. Iar viaţa e prea scurtă pentru regrete, fiind făcută totalmente şi indiscutabil pentru trăiri, simţiri, pentru aer tare în plămâni, imagini frumoase pe retină şi sentimente intense în suflet, toate oglindindu-se pe chipul nostru şi reflectând zâmbete. Toate pictând pe chipuri stropi de fericire care pot să poarte numele de lacrimi sau alteori de stropi de apă izvorâţi din propriul corp după eforturi inumane de a îţi reaminti să mergi pe bicicletă, având alături susţinători devotaţi, care te susţin la propriu ca să nu te răstorni peste ei (cu tot cu bicicletă). Iar ţie îţi vine să plângi de necaz, dar nu poţi decât să râzi de tine şi de situaţie. Iar apoi, după lungi încercări, dezechilibrări şi sfaturi răsunându-ţi în urechi de la spectatorii de pe margine pe care nici măcar nu îi cunoşti şi cărora le oferi un spectacol gratuit, atingi în sfârşit echilibrul acela vag, dar suficient ca să-ţi deschizi aripile. Te desprinzi chiar şi de susţinătorii care aaleargă pe lângă bicicletă şi te ţin de şa. Apoi e plutire urmată de senzaţie de eliberare totală, de zbor. Fericire pe roţi. Fericire ce te izbeşte în faţă odată cu adierea plăcută, răcoritoare. Fericire într-o zi de sâmbătă când îţi aminteşti de multele şi dureroasele căzături din copilărie când învăţai să mergi pe bicicletă. Fericire că retrăieşti clipele acelea acum, dar fără căzături. Fericire că încă eşti copil şi aşa vei fi pentru totdeauna şi întotdeauna.


Pentru A. şi G.
Mulţumesc!



                                            

joi, 19 iunie 2014

De ce iubesc bărbatul cameleonic



Pentru că el nu îmi va da haina lui dacă îmi este frig, ci îmi va spune dinainte să am grijă să mă îmbrac gros fiindcă e posibil să bată vântul. (deși își dorește pe ascuns să răcesc ca să îmi audă vocea aia somnoroasă, ușor răgușită, care îi place atât de mult.) Iar dacă totuși nu l-am ascultat, va ști cum să mă îmbățișeze cât mai călduros și cum să mă îmbrace cu dragostea lui.

Pentru că știe cum să îmi sărute fiecare deget de la mână. El știe că nu am nevoie de un inel, ci de degetele lui desenând o brățară în jurul încheieturii mâinii mele.
Pentru că el știe cum să-mi citească basme culese din amintirile copilăriei lui când nu pot să adorm.

Pentru că e singurul care știe să-mi culeagă bubureze din păr, să-mi tatueze săruturi pe gât și să-mi numere constelațiile de pe spatele-mi scăldat în pistrui năstrușnici.

Pentru că știe cum să copilărim împreună și să rămânem mereu tineri.

Pentru că știu că el poate construi o lume întregă din turtă dulce doar pentru noi doi. O lume presărată cu praf rupt din lunaticismul meu și cu pulbere extrasă din culorile lui cameleonice.

Pentru că e cameleonic. Știe să se îndrăgostească de mine în fiecare zi altfel.

Pentru că vom crește împreună o pisică pe care o vom numi Bagheera.

Pentru că nu mă va suna niciodată în miez de noapte. El va culege stele și le va arunca în fereastra mea.

Pentru că suntem doi romantici, chiar dacă eu sunt sub acoperire.


Pentru că îl voi iubi până când îl voi găsi și după aceea de zece ori mai mult.


Pentru că el va dori să eternizăm dragostea noastră, scriindu-ne povestea pe un asteroid sau pe o stea căzătoare.

Pentru că lângă bărbatul cameleonic nu îmi va fi teamă să mă manifest în deplinătatea lunaticismului meu, știind că e la fel de zăpăcit ca mine, știind că suntem rupți din aceeași bucată de lună.





vineri, 13 iunie 2014

Ţi-ai uitat cămaşa în sufletul ei!..

Răsuflarea încinsă ca jăraticul a sărutului tău pasional îi arde încă gâtul secat precum un teren arid suflat de vânturi deşertice. A tresărit uşor dimineaţa, când ai fugit de lângă ea, dar ştiind că ai cafea în termos, s-a cufundat din nou în căldura leneşă a patului. Când s-a privit în oglindă- martoră a dragostei voastre incestuoase- a remarcat că urmele degetelor tale avide de pielea ei erau acoperite de a ta panjabi turcoaz presărată cu stropi apetisanţi din parfumul tău. Apoi și-a văzut părul răvăşit de devi necruţătoare şi și-a amintit ce-i spuneai când i-l încurcai cu săruturile tale jucăuşe.

–        “Voi pleca pentru un timp”... i-ai spus.
–        “Stiu că vei pleca de tot, nu te ascunde!...” ţi-a răspuns.
–        “Nu. Mă voi întoarce...”
–        “De ce?”
–        “Am nevoie să evadez un timp...”
–         "Din ce ?"
–        ‘’Din lumea în care mă duci tu cu fiecare cuvânt, cu fiecare gest, cu orice ai face...Mă pierd pe mine în tine şi vreau să mă regăsesc...’’
–         “De ce spui că te vei întoarce?” 
–         ” Fiindcă  nu pot fi întreg fără tine cât timp deţii o parte din mine... ‘’

Ştia că minți. Știa că de atunci ochii îi vor fi senini, dar inima îi va plânge, târându-şi lacrimile prin tenebrosul labirint al ultimei voastre amintiri.

“Vreau să-mi laşi această panjabi turcoaz!” a zis Natașa cu ochii uscați, știind că șiruri interminabile de lacrimi îi vor uda mai târziu irișii albaștri, avizi de chipul tău. 

Şi încă o poartă, aşteptându-te... 


duminică, 8 iunie 2014

Gândurile sunt libere (la fel și sentimentele)


Ale mele înoată repede prin mintea-mi încețoșată. Înoată ca peștii într-un ocean prea plin cu plancton. Adesea aleargă haotic de la o fărâmă de idee la un colț de sentiment a cărui rădăcină e adânc implantată în inimă, dar tulpina s-a înălțat și a străpuns și-un colț al minții. Acum gândul și sentimentul se adulmecă, se apropie ușor, chiar tiptil, cu pași diafani, temători, șovăielnici. Se ating. Se contopesc. Ce rezultă? O alianță trecătoare între rațiunea și simțirea din mine. O alianță, nu o luptă. Iar alianțele sunt rare. Pe când luptele nu mă lasă să adorm, invadându-mi și acea mică oază de liniște, colaborarea rațiune-sentiment dizolvă foșnetul contradicțiilor. Pentru câteva momente pot să stau pe un nor din vată de zahăr fără să-mi fie tema că va începe furtuna. Închid ochii și aud cum inima și mintea se joacă împreună și-mi fredonează un cântec dulce, un cântec vechi, ușor nostalgic, dar liniștitor.  
Gândurile sunt libere, dar și inma este. Și colaborează numai când vor. Adesea le place să mă sâcâie și să se tachineze reciproc. E greu să le țin sub control, dar poate nici nu trebuie, poate nici nu vreau. Mai greu e să-mi aleg călăuza, pe cine să urmez în labirintul vieții ca să ajung la capătul luminos, să deschid poarta împlinirii.
Da, aberez și acum. Fiindcă gândurile fug unde vor ele. Iată! Vor să mă ia acum în Petersburg să întâlnim un Idiot. Le spun că sunt nebune și-mi zic că Idiotul e la fel, că trebuie să-l întâlnim, că am nevoie de el. Le zic că propria-mi nebunie îmi ajunge, dar ele îmi răspund că trebuie să o împart cu cineva. Sunt tare obraznice! Știu că sunt libere, dar la fel sunt și eu, alegerile mele. E adevărat că ne lăsăm conștient sau inconștien dominați de mulți factori, dar rămânem liberi, nu doar în cuget, ci și în zbucium cardiaco-stelar. Fiindcă inima culege uneori praf de  sub stele ca să-mi ungă gândurile. Și îmi place, fiindcă am nevoie de substanța asta cosmică rezultată din colaborarea lor.

Poate că au dreptate. Am nevoie de nebunie proaspătă, mentolată. Trebuie să împart stelele adunate și să culeg galaxii. Pot singură? Dar nu suntem nicodată singuri. Întotdeauna este cu noi cineva, chiar și când nu vedem, când nu are o formă definită. Este eul nostru intern, sau poate o forță mai mare în care unii aleg să creadă, alții nu. Sau poate e chiar steaua aceea care strălucește de fiecare dată când o caut și îmi face cu ochiul din negrul adânc al cerului... 

Dar Petersburg așteaptă. Oare Idiotul s-a întors din Elveția?...



alte creații libere și frumoase găsiți aici





sâmbătă, 7 iunie 2014

Lupul meu din basm


Dacă am trăi într-un basm, știu că eu aș fi vrăjitoarea cea rea în ochii celorlalți și poate chiar și în ochii tăi. Dar eu de fapt aș fi  vrăjitoare, nici rea nici bună. Cine spune  că toate vrăjitoarele sunt rele? De ce majoritatea oamenilor o consideră antipatică pe mama vitregă a Albei-ca-zăpada? Într-adevăr, a-i oferi prințesei un măr otrăvit nu este chiar cea mai călduroasă dovadă a iubirii sau un gest prea politicos, dar de ce nu vede nimeni și calitățile antagonistei? De ce nu apreciem originalitatea de care dă dovadă prin diferitele metode pe care le pune în aplicare (pentru a-și anihila fiica, e drept)? Nu putem spune că nu are un simț al strategiei destul de bine dezvoltat, la care se adaugă inteligență, viclenie, capacitatea de a sesiza propriile slăbiciuni și de a acționa.
Dar lupul, eternul agresor, criminal, șarlatan sau cum o fi fost numit sărmanul de atâtea generații de cititori ai Scufiței Roșii sau ai Caprei cu trei iezi, pe lup nu îl compătimește nimeni? Nu. Toți aruncă în el cu vorbe grele, dar câți dintre noi ne-am fi hrănit cu iarbă dacă am fi fost lupi? Câți am fi rezistat tentației la vederea unor iezișor sprinteni sau a unei copile fragede? Chiar și vegetarieni fiind, parfumul de nimfetă al Scufiței Roșii ne-ar fi făcut senzațiile olfactive să turbeze într-un zbucium de arome vecin cu nebunia, care cu siguranță nu s-ar fi lăsat tratat cu afine și mure.
De ce credeți că la botezul Frumoasei adormite, printre ursitoarele bune a apărut șu ursitoarea cea malefică, venind neinvitată și tulburându-i pe toți cei prezenți cu prezicerile ei? Eu cred că a venit neinvitată pentru a împiedica formarea unui nou personaj pozitiv perfect, o altă prințesă fără defecte. Probabil că ursitoarea aceasta era conștientă că adevărată frumusețe a unei opere literare (și nu numai) o conferă adesea caracterul verosimil, iar personajele verosimile sunt cele negative, interesant reliefate în complexitatea lor, îngemănând în personalitatea lor defecte, dar și calități, defectele fiind adesea calități pe care le valorifică într-un mod cu tentă    mai mult sau mai puțin mefistofelică.

Dacă am trăi într-un basm, eu aș fi vrăjitoarea cea rea în ochii celorlalți, dar poate tu ai fi lupul și ne-am putea refugia într-un codru întunecat unde am ridica o casă frumoasă în totalitatea accentelor ei gotice. Iar eu aș încerca felurite vrăji pentru a fabrica iepuri artificiali pentru ca tu să nu mai ucizi iezi și Scufițe. Iarna tu te-ai cuibări la gura șemineului, eu ți-aș mângâia blana și am simți cum fericirea ni se așterne pe piele în ritmul torsului tău liniștit. Da, da, știu! Lupii nu torc, dar noi am trăi într-un basm unde totul e posibil cu puțină magie presărată pe un râs mefistofelic și contagios.
...Tu ai fi lupul meu cu ochi blânzi de motan plictisit, iar eu aș fi vrăjitoarea ta cu surâs de nimfetă și ne-am iubi etern (fiindcă eu ți-aș aduce mereu iepuri fără colesterol, iar tu mi-ai toarce în fiecare seară câte o poveste țesută din gândurile tale de motan blând și singuratic) .