pentru că scriu și voi scrie

Cred că de fapt suntem, doi copii încăpățânați, dar nu știu cine e mai încăpățânat decât cine. Nu știu de ce ai nevoie, nu știu cine ți-ar putea îmblânzi sufletul și gândurile. E-n tine o concupiscență ciudată, fără obrăznicie, ci mai degrabă ștrengară. E-n tine un zbucium rebel ce în mod normal este mai lin în alți oameni, sau chiar latent. Ți-am zis atâtea despre mine, dar constat că eu nu știu mai nimic despre tine. De ce întinzi tu mrejele astea aș vrea să știu...Dacă erai pescar de copii, poate trebuia să-mi spui de la început și m-aș fi strecurat printre valuri, aș fi scăpat de undița ta. Dar de ce m-ai pescuit pe mine? Nu mai erau copii selenari pe care să-i modelezi ca pe plastilină în forma care îți place ție, pentru ca apoi să-i abandonezi? Da, simt tăcerile ca pe-un abandon. Le simt ca pe-un vid sufocant ce nu se mai sparge! Și vidul e dens, e îmbibat cu flori de spini, cu multă muzică tristă și cu necuvinte. E spleen în vidul ăsta, de asta fug din el. Prefer o societate cenușie decât un vid cu flori de spin și cu absența ta amplificată. Dar azi am înțeles dintr-o simplă frază tocită de timp, că nebunia mea nu îți trebuie fiindcă nebunia ta îți ajunge. Și de ce ai vrea din doza mea de nebunie, sau din cuvintele mele modeste, așternute stângaci? Tu cauți doar compania oamenilor mari, a oamenilor copți sau interesanți. Poate ai fi găsit ceva interesant și la mine dacă ai fi privit mai atent în sufletul meu. Dar cred că ai găsit prea multă admirație. Află că acum nu mai este atât de multă, iar ce a rămas, nu mai e pentru tine. Nu, nu vei afla. Ce vorbesc, cui? Tu nu ești nicodată aici. Dar greșești crezând că necuvintele tale sunt mai frumoase sau mai interesante decât cuvintele mele. Acum nu mai contează. Pentru că acum sunt oameni, chiar când tu nu ești. Oameni frumoși, pe care îi admir sau în care văd o curgere lină și armonioasă de gânduri și idei. Nu ești singurul. Nu ești singurul care inspiră admirație, nu ești singurul stropit cu cuvinte frumoase. Nu ești singurul care inspiră. Acum nu mai ești deloc și poate că e mai bine. Am scris și înainte să cad în undița ta, scriu și acum când ai plecat cu tot cu ea și voi continua să scriu. Fie că ești, fie că nu. Scriu pentru că simt. Simt multe. Scriu pentru mine și pentru oricine vrea să citească. Scriu să-mi dau putere, să-mi amintesc cine sunt și cine pot deveni. Scriu pentru că scrisul mi-a devenit un fel de drog, pentru că mă ajută să merg înainte indiferent de circumstanțe, pentru că mă ajută să mă creez și să văd lumea și oamenii mai bine. Scriu pentru că nu mai pot să nu scriu. 

Și mulțumesc din adâncul sufletului meu mic, dar selenar și sincer, tuturor celor ce trec pe aici să citească din când în când în praf de lună și-n trăirile mele. Sunteți oameni frumoși, știu asta, pentru că mai cred încă în frumusețe. Și mai știu că aveți în voi toate cele patru anotimpuri și multe visuri scrise pe stele. Când mă uit la stele, voi ști că și deasupra voastră sunt aceleași, că ceva ancestral, ceva cosmic stă deasupra noastră și ne unește cumva, ne va uni mereu. Mulțumesc că sunteți! Contează mult. Contează să știi că nu ești singur, că cineva te ascultă, că ești auzit, că îi pasă cuiva mai mult sau mai puțin.

Zale

“adună așadar tu zale

Lanțul fă-ți-l armă

Nu jug sau lesă

Ci cântă versurile vieții.”

Este ultima strofă din poemul ochi, poem ce deschide volumul Zale. Și este un îndemn universal valabil pentru fiecare dintre noi: să adăugăm treptat zale la lanțul existenței noastre, zale făcute din frumusețe, iubire, speranță, încredere și tot ce putem crea mai bun prin gândurile și sentimentele noastre. Totul depinde de ce alegem să fim și de cine vrem să fim. Totul depinde de alegerile noastre și de modul cum gândim și cum gândurile se răsfrâng asupra acțiunilor. Putem trăi frumos dacă vrem.

Și îmi dau seama că și Adrian Găinaru, autorul misterioaselor Zale crede acest lucru, întrucât volumul lui cuprinde o scriitură cu un mare conținut afectiv, ce emană o sensibilitate și o frumusețe aparte a sufletului autorului, iar acestea se reflectă în modul cum vorbește despre oameni, despre îngeri, despre clipe, despre viață, despre tot. Iar eu nu pot decât să-i mulțumesc pentru că împarte aceste versuri cu noi, toți cei avizi de lectură, de poezie, de doze de frumusețe artistică servite în mod regulat pentru a condimenta cotidianul. Iar ca un veșnic copil al lunii ce sunt, nu pot să nu remarc faptul că dozele de frumusețe artistică versificată pe care Adrian ni le oferă sunt adăpostite sub coperte ce surprind frumusețea naturală a lumii în care trăim. Iar dacă muntele este chintesența formelor de relief terestre, coperta finală mi-a uns efectiv sufletul, cu luna plină și oglindirea ei suavă. Iar între cele două imagini redate de coperte vă asigur că veți găsi o multitudine de alte secvențe imagistice fascinante, pentru că acestea vor fi generate de inspiratele cuvinte ale poetului și se vor întipări în mintea posibililor cititori lin, în concordanță cu idea pe care a vrut să o transmită autorul sau fără vreo legătură cu aceasta. Dar oricum ar fi, va fi imposibil să nu simțiți vibrațiile sufletului autorului răsfrânte asupra întregului volum, pentru că verusrile lui transmit mult.

Să fii bine, Îngerașule! Spune poetul brașovean Adrian Găinaru chiar înaintea poeziei ce deschide volumul. Eu nu sunt un îngeraș, dar voi încerca să fiu bine și să iubesc tot ce mă înconjoară în măsura în care pot, pentru că una din cele mai importante idei pe care le-am desprins din versurile volumul Zale este că fără iubirea doar exiști, nu trăiești.

sub felinare (libertate)

Am visat că ne plimbam pe o stradă îngustă, deasupra noastră pluteau felinare și ne urmărea o pisică. În fața noastră erau doi îndrăgostiți care se țineau strâns de mână. Mergeam în urma lor și nu știu cum mi-am dat seama că se iubeau, poate după felul cum erau încleștate degetele lor, ca într-o îmbățișare eternă. Ți-am spus

„Privește-i! E o frumusețe nocturnă în iubirea lor...” Mi-ai spus “De unde știi? Doi oameni care se țin de mână nu înseamnă neapărat că se iubesc ” iar eu ți-am răspuns “Nu am văzut pe nimeni ținându-se de mână așa”.  „Așa cum?”  „Nu știu, doar privește-i...”

După alți câțiva pași m-ai întrebat „Nu ți se pare ciudată dragostea dintre ei doi?” „De ce să mi se pară ciudată? Pentru că sunt bărbați?” Ai tăcut. „Nu e ciudată, e doar diferită, dar dragostea e frumoasă în toate formele ei.” „Ai dreptate, iartă-mă.”

Am continuat să mergem în urma lor, pe urmele lor, cu pisica pe urmele noastre. Suntem liberi să iubim cum vrem, pe cine vrem, când și cât de mult vrem.

suntem iubire!

Un sărut- o mie de fiori.

Mâinile lui cuprinzându-i delicat talia subțire, mâinile ei atingându-i ușor gâtul

Buzele lui, buzele ei, buzele lor atingându-se într-o ușoară apăsare, apoi devenind o sigură pereche de buze calde, moi și catifelate ce s-au căutat dintotdeauna, de la începutul vieții pe Pământ sau chiar dinainte. Respirațiile lor devenind un singur suflu într-un sărut așteptat de veacuri, un sărut androginic, etern, primul și irepetabilul, întâiul și ultimul prim sărut a două suflete ce s-au găsit, devenid de nedespărțit prin atingerea sacră a buzelor lor, prin inocenta și pura dovadă a dragostei lor sacre. Pentru că dragostea e sacră! E bucurie, frumusețe, puritate, naturalețe, e tot ce e mai bun în fiecare dintre noi! Vom acționa natual numai atunci când vom acționa cu iubire! E în natura noastră să iubim, e dorința oricărui suflet care se poate realiza prin gesturie corpului acompaniate de gândurile bune ale minții. 

Iubirea e mai mult decât un sărut, e în tot ce facem, în tot ce suntem. Să primim iubire, să dăruim iubire și să fim iubire! Este tot ce putem face mai bun și mai pur. Este schimbarea pe care o putem aduce în noi și apoi în lume. Iubirea e fericire. Fericirea prin iubire e dumnezeire. Putem fi zei. Suntem deja. Trebuie doar să ne reamintim cum. Pentru că știm deja. 

Iubiți! Mereu și din adâncuri!

    sursă foto salome

întrebări

Se gândește uneori la trecut. Se gândește cum unii oameni prezenți acolo, au rămas acum doar o perpetuă și ascuțită absență. Dar încă sunt, îi simte încă, dar ca pe urmele unor spini tăioși, nu ca pe urmele unor strângeri de mână binevoitoare. Dacă ar fi existat prietenie, spirit, franchețe, ei ar fi o prezență, nu un dor, nu o durere.  A rămas amalgamul amintirilor în sufletul ei, dar cât de viu se va păstra? Cât de pure sau de neschimbate vor rămâne amintirile peste ani? Ce sunt ele? Poate imagini, poate trăiri, poate doar gânduri, cuvinte sau gesturi. Acum sunt destul, dar mâine se pot transforma în nimic. Doar prezentul e cert, inconfundabil, actualmente real. Trecutul poate fi deformat de ani, de oameni, de noi gânduri sau concepții, iar viitorul este acoperit cu o peliculă cețoasă, insolubilă sub acțiunea oricăror preziceri sau ghicitori. Ambiguu, atât.

Cerul de azi, pictat în azur, stropit cu nori albi, pufoși ca puii de pisică ce se joacă în fân, la țară, în verile calde, cerul ăsta senin și cuprinzător e singura certitudine ce-mi mărginește azi ființa. Poate mâine nu va mai fi. Poate va fi plumburiu, întunecat, încărcat cu spleenul prea multor poeți damnați și fără nume. Sau poate nu va mai fi deloc, iar cosmosul va fi mărginitorul ființei mele. Mâine este întotdeauna îmbrăcat în semne de întrebare, la fel și trecutul. E adevărat, nici prezentul nu e veșnică auroră cu miros de cireșe coapte și gust de vacanță, dar semnele de întrebare sunt parcă mai puține.

alte scrieri aici 

să zbor cu păpădia!

Sunt momente în care tot ce vreau e să-mi bag capul într-o păpădie și să las vântul să mă ducă unde vrea. Zile în care tot ce vreau e să zbor departe de locul în care m-am născut, de locul unde trăiesc, să zbor departe, într-un necunoscut frumos, cu lumini multe și străzi încâlcite ca ațele din ghem când scapă în gheare de pisici jucăușe. Să simt vântul împletindu-mi părul, sau sfâsiindu-mi hainele. Să inspir pericol și să expir aripi. Să-mi inoculez risc în artere și să culeg fericire din nori. Vreau să culeg fericire pe drumul meu, agățată de o păpădie mare, fiindcă nu contează numai destinația, mai importantă e călătoria. Importante sunt zâmbetele pe care reușim să le culegem când suntem cu capul în nori, cum aș fi eu, plutind agățată de o păpădie gigantică. Și ar fi un zbor eminamente zbuciumat, dar ar fi frumos tocmai pentru imprevizibilul dintre două valuri de nori cumulonimbus.  Ce aș face când ar începe furtuna? Nu știu. Probabil m-aș feri de smide și dacă păpădia s-ar scutura de tot, m-aș agăța de un nor și aș rămâne acolo, deasupra furtunii, un simplu spectator. Și de acolo, cei de pe sol ar alcătui probabil un veritabil surimono, o superbă gravură în stil japonez. De fapt, cu toții suntem spectatorii vieților altora și actorii din propriile vieți. Viața ca un film- o comparație verosimilă. Unoeri e o tragedie, alteori o comedie, alteori e doar un film plictisitor din care vrei să evadezi, vârându-ți capul într-o păpădie și lăsându-te purtată de vânt...Unde vrea el. Pentru că nu îți mai pasă. Dar cred că e grav să manifești o inapetență față de tot. Cum ar fi atunci viața. Viața trebuie trăită, iar când cineva îți spune că tu nu faci decât să exiști...doare. Pentru că tu știi că nu ești impasibil, știi că trăiești cum poți tu mai intens, dar când tot ce e mai bun din tine nu e de ajuns, realizezi că ești condamnată să trăiești în supliciu perpetuu, încercând să depășești niște limite, să demonstrezi că trăiești, având mereu îndoiala în suflet. Dacă au dreptate? Dacă tu doar exiști, un alt punct uman infim, neînsemnat, invizibil pentru cei pentru care ai vrea să fii vizibil, pentru cei care își concentrează mereu atenția asupra altor puncte umane, mai curajoase, mai puternice, mai bune. Suferi astrucată în supliciul tău, iar ei își continuă viețile fără să te vadă, fără să vadă câtă nevoie ai de ei, de sprijinul lor, de cuvintele lor, de ei. Și de asta vrei în unele zile să te agăți pur și simpu de o păpădie și să pleci cu vântul, în eterna ta singurătate, către niciunde, dincolo de nori, dincolo de cunoscut, undeva unde să fii doar tu, o păpădie și vântul. Pentru totdeauna voi trei. Și doar șoaptele lor ar mai ajunge la tine, dar șoaptele lor nu te-ar mai putea răni, pentru că nu le-ai înțelege.   

sursa foto: salome
alte scrieri: 

Alb

A nins cam mult în ultimul timp...
În văzduh dans de idei,
dans de gheață,
dansul copiilor născuți din norii pufoși.

E alb în suflet de-atâta zăpadă!
E alb de prea mult dor...
E alb pentru că singură nu găsesc culori,
pentru că zâmbetul tău colora totul,
pentru că mă simt ca într-un mare vid,
pentru că-mi simt sufletul părăsit.

E alb la mine-n suflet și e gheață.
Dar merg înainte, prin iarnă, prin viață.
E alb la mine-n suflet și e frig.
În tăcere mă frământ și strig.

Pentru că am văzut culorile
și le pot vedea din nou...
pentru că știu ce-i căldura
și vreau să o simt din nou.
Gheața din suflet o voi topi
și în "lumea Cătălinei" voi poposi

un timp...

căci casa mea e luna



alte scrieri "albe" aici

suflet. dor. pluș

E decmbrie, afară plouă, iar eu îmi ascult vibrația sufletului și mă gândesc la viață, la amintiri, la tine. Mă gândesc la distanța pe care ai așternut-o între noi, la cum să construiesc o arcă zburătoare ca să ajung la tine, să străbat cu ea toate bucățile de pământ dintre noi. Pentru că dorul e un sentiment crud, neiertător cu ființa umană. Ar trebui închis într-o cutie de spini, ca să nu mai intre în sufletele noastre, sau mai bine să-l închidem într-o sticlă și să-l aruncăm în mare. Să se ducă unde vrea, dar departe de noi. Nu crezi că am dreptate, copile? Tu nu vezi cât de fragili suntem, nu vezi că sufletul nostru e parcă făcut din pluș, că oricine poate intra în el cu cuțitul, că nu e ocrotit decât de noi! Dar noi...nu vezi tu că noi suntem slabi, copil drag?  Hai, dă-mi un răspuns! Vreau să mă contrazici, să-mi spui că nu e așa, că putem fi puternici! Haide! Unde ești? De ce eviți întotdeauna să vorbim despre lucrurile care contează cu adevărat? De ce ocolești substanța? Pe tine chiar te bucură formele atât de mult, suprafața? Știu...ai spune că bucuria stă în lucuri simple, în lucruri mici. Și ai avea dreptate, dar există și esențe mai tari și mai frumoase dornice să se filtreze în sufletele noastre plușate și poate nu vezi, dar plușul nostru sufletesc tânjește după ele, are nevoie de esență, de frumos, de lumină. Deși uneori mă gândesc că e mai multă lumină într-un suflet simplu, decât într-unul zbuciumat. Dar există suflete simple? Probabil. Pentu că există și oameni simpli, în sensul frumos al cuvântului, însemnând puri, naturali. Da, sufletul e straniu, ființa umană e stranie. Iar lumea întreagă ne oferă atâtea lucruri spre explorare!
Ascultând vibrația sufletului mi-am dat seama că-mi lipsește vibrația sufletului tău. Că ești o prezență atât de vie, plină de suflu năstrușnic, plină de creativitate, de generozitate și de frumusețe. Și mi-e dor de tine, un dor aprig ce n-ar putea fi cuprins într-un oraș întreg, dar iată că s-a cuibărit la mine-n suflet,..
Dacă aș fi fost cuminte, poate că moș Nicolae m-ar fi ascultat și te-ar fi adus acasă mai devreme...și totuși n-am fost chiar un copil rău...dar tu nu-ți dorești același lucru, știu. Pentru că dorul tău, și dacă e, sunt sigură că e mocnit, firav, o scânteie abia perceptibilă. Și uneori mi-e necaz că e așa...că dorul meu e mare, iar al tău abia perceptibil...  

alte creații găsiți aici
multe mulțumiri Claudiei  pentru 12 cuvinte frumoase! 

lup intern. urlând

Poate ar fi mai simplu să fugim cu circul. Fiecare dintre noi. Atunci am putea să împărțim cu toții zâmbete și emoții cuiva. Mă întreb ce aș alege să fac…Oare aș găsi suficient curaj în cutia aceea prețioasă care se numește suflet pentru a executa un număr la trapez? Oare cine ar fi acolo să mă ajute să îmi mențin echilibrul? Poate mi s-ar potrivi mai bine rolul de clovn trist. Dar cum poate un clovn trist să amuze pe cineva? Copiilor de toate vârstele le plac clovnii veseli, cei care îi încântă cu felurite trucuri, aruncă unii în alții cu plăcinte sau se stropesc cu apă. Aș vrea să fac parte din grupul clovnilor veseli. De fapt nu cred că am văzut vreodată clovni triști. Și dacă nu există clovni triști, eu ce sunt?...

 Keep the faith, sweetheart! And believe in you!

Aș putea fi un dresor…Aș putea? Sufletul meu nu adăpostește suficientă cruzime pentru această îndeletnicire. Dar poate ceea ce-mi trebuie este puterea. 

Puterea de a-mi dresa propriul suflet, gândurile și faptele, puterea de a mă găsi pe mine cu adevărat, pe mine cea adevărată. Și pentru a începe acest dresaj trebuie să cred. Să cred că am în mine forța unui lup. Așa începe totul. Cu încredere. Cu speranță. Apoi urmează acțiunea. 

sursa foto: shutterbuggery

nu ți-am dat motive, deci tac

Era seara amintirilor, iar noi mâncam cireșe coapte și adăposteam nostalgie în suflete.

Acum...acum mănânc singură boabe trecute de strugure și mă gândesc la tine. Știu că ești bine, doar că uneori aș vrea să fii aici. Știu că te gândești la mine, doar că uneori aș vrea să o arăți, să o spui. Pentru că, vezi tu, atunci (foarte, foarte rar) când mă întrebi "tu ce faci?", am impresia că nu văd bine, că de fapt imaginația mea e cea care întreabă. Aș vrea atât de mult să știu că îți pasă, dar apoi îmi amintesc că nu ți-am dat motive să-ți pese, că aș cere poate prea mult dorind să-ți pese. Dar asta nu mă oprește să te întreb ce faci sau ce-ai făcut și să ascult toate detaliile, să mă bucur pentru tine sau, dimpotrivă, să-ți simt frustrările. Pentru că așa a fost de fapt mereu. Eu te ascultam și tu îmi povesteai. Dar despre mine nu am spus multe, pentru că nu m-ai întrebat. Și uneori mă întreb...tu despre mine ce știi? Crezi poate că știi multe, dar nu știi nici măcar un gram din zbuciumul meu lăuntric, din întrebările mele, din răspunsurile pe care le-am găsit singură sau pe care nu le-am găsit. Eu mă străduiesc să te cunosc, m-am străduit dintotdeauna. Am încercat să-ți înteleg și tăcerile și efluviile de cuvinte. Dar am impresia că tu nici măcar nu te străduiești. Și e trist...Apoi îmi amintesc că nu ți-am dat motive să te străduiești, deci nu pot să mă supăr din această cauză. Nu ești tu, sunt eu. E vina mea. Eu nu m-am străduit destul, nu am știut să te fac să vrei să te străduiești și tu. Și cred că e prea târziu acum să schimb lucrurile. Distanța fizică nu condiționează neapărat apropierea a două suflete. Dar eu simt că și sufletele noastre sunt îndepărtate. Poate că ne purtăm reciproc în gând, dar gândurile sunt lunatice, gândurile zboară. Gândurile nu sunt suficiente. De aceea nu cred că mai pot schimba ceva. Și doare. Dar încerc să alung durerea amintindu-mni că nu am dreptul să mă plâng, fiindcă nu ți-am dat motive să îți pese...

Vreau să promit...și nu pot...

Vreau să promit că nu vă voi mai dezamăgi
Vreau să promit că voi alege mereu ce e bine
Vreau să promit că voi ști să disting între bine și rău
...că voi putea să-mi port de grijă
...că nu-mi voi târî aripile pe sol, ci le voi întinde în zbor
...că voi avea curajul de care îmi spuneți mereu
...că voi avea încredere
...că voi avea credință
...că voi face ce e bine

Dar de fapt nu pot să promit nimic.
Nu vreau să-mi încalc promisiunile.
Pot doar să plâng în mine,
ca voi să nu-mi mai vedeți  lacrimile.

așteptarea ucide

De ce? De ce timpul trece al naibii de greu când aștepți ceva cu nerăbdare? De ce tocmai atunci când vrei să vină mai repede ceva, când aștepți acel ceva cu toți porii ființei tale, cineva de sus sau de jos sau de niciunde se decide să râdă de tine prelungind așteptarea?

Dar gluma asta nu e prea amuzantă, pentru că ucide ceva în tine. Ucide șansa ca tu să mai crezi că lucrurile ar putea fi vreodată așa cum ți le imaginezi...Ucide o parte din bucuria imaginației.

Nopți albe

Nopți albe gândindu-mă la zâmbetul tău
Nopți albe gândindu-mă la cât de frumos ar fi putut fi
Nopți albe gândindu-mă la noi, cei din imaginația mea.

Nopți albe.
Lacrimi multe
gânduri frumoase
gânduri imposibile
secvențe imaginate
cuvinte puține
emoții multe
elefanți în stomac
baschet.
tu ești tot
dar noi nu suntem nimic.

(mingea intră în coș. acel "bravo" rostit de tine se repetă în gândul meu, se tot repetă. pentru că noi nu vorbim. decât foarte rar. și totuși suntem două piese de puzzle care s-ar putea potrivi perfect. Dar tu nu ai ochi, nu pentru mine...)

Nopți albe și imaginație prea multă. Aș vrea să mai și doarmă uneori, ca să pot dormi și eu...

cenușărese și prințese

Te văd scoțând bricheta și aprinzând țigara. Nu știu de ce, dar îmi place felul cum fumezi, cum rotocoalele de fum iau forma unor pui de dragon pe care îi dirijezi spre tavanul camerei. Știu că îți face rău, știi si tu asta, dar viciile sunt greu de îmblânzit. Eu nu am vicii. Tot ce vreau să îmblânzesc e zâmbetul tău. Dar îmi trebuie niște ghete speciale să-l fugăresc, fiindcă fuge mereu de mine. Și-mi trebuie gheare ascuțite să-l prind, fiindcă zâmbetul tău în colțuri ștrengare fuge mereu spre pițipoance și prințese. Pentru că, ce-i drept nimănui nu-i plac cenușăresele. Dar un colier somptuos și o rochie frumoasă pot transforma cenușăreasa în prințesă? Sufletul ei rămâne la fel, și știi ce? E mai bine. E mai bine să rămână la fel, nealterat de vicii și fandoseli pițiponcești. Pentru că ce folos să fii un bibelou frumos, dar sufletul să-ți fie porțelan solid în insensibilitatea lui?

Poți compara o revistă de scandal și un volum de Baudelaire, Minulescu sau orice alt poet? Niciodată! Pentru că poezia este operă de artă, în timp ce revistele de genul celor menționate sunt simple răutăți strânse în niște pagini peste care se așterne tot veninul societății. Dar presupun că în esență calitatea unei opere depinde de cititorii țintă pentru care este scrisă.

Iar calitatea unei persoane depinde de oamenii pe care și-i dorește în jur? De principiile după care se ghidează? De caracter? Nu știu...

Poate depinde de intensitatea luminii de la candela cu care își caută esența bună în propriul suflet.

mai multe creaţii găsiţi în tabelul de aici

mereu voi

El există? mă întreb uneori. Adică da, știu că există, doar îl văd zilnic cum nu mă vede, dar există el în inima mea, sau e doar o altă iluzie născută din dorința de a iubi?

Tind să cred că e doar o iluzie dragostea asta pe care i-o port. Eu nu știu ce e dragostea. 

Dar asta nu înseamnă că nu iubesc alți oameni, oameni care contează cu adevarat pentru mine. Pe care îi învelesc întotdeauna în straturile sufletului și-i adăpostesc sub bătaia inimii mele, oameni care poate nu vor citi asta niciodată. Dar dacă ar citi, aș vrea să știe că îi iubesc. Că dincolo de toată răceala, de toate lacrimile, de toate cuvintele, pe ei îi voi iubi mereu necondiționat și din adâncuri.

(gânduri de) noiembrie

1 noiembrie 2014

În imaginația mea totul poate fi perfect uneori. O perfecțiune excesivă, ireală. Dar în viață ce e perfect? Nimic. Totul e stropit cu mici imperfecțiuni. Și e bine, e mai bine așa. Cred că perfecțiunea ar deveni plictisitoare.

Dar totuși, uneori aș vrea atât de mult să transfigurez cumva gândurile frumoase în realitate, să prindă viață micile scenarii pe care le plăsmuiesc adesea. Poate prea des...poate de asta consum toată frumusețea în gând și nu mai rămâne nimic de consumat în viață.

Iar azi am mai rupt o foaie din calendar. A venit noiembrie. Afară totul e pictat în nuanțe roșiatice și maronii. În gândul meu însă, totul e gri. Dar mai e ceva. O mică scânteie, ca o minusculă smidă în formare. Vibrează în suflet timid, încearcă să crească. Trebuie să o las, chiar am nevoie să o las să crească. Pentru că e speranța. Speranța că totul va fi bine, că voi putea să-mi adun bucățile de suflet și să le lipesc într-un întreg. Speranța că încă mai pot fi întreagă. Că există culori frumoase la care retina sufletului meu s-ar putea adapta.

E noiembrie. Văd ruginiu și galben și maro. 

Și mai văd o smidă tremurândă în suflet.

O las să crească. 

Iau un lanț mare și leg cu el gândurile negre.

Pentru că o las să crească, să mă învăluie.

Vreau să văd culori. Multe.

Vreau să cred.

sursa foto: youngangel

filă din jurnal

 25 septembrie 2014

Azi am ieșit afară să citesc. În casă era prea frig, iar soarele trimitea raze blânde , de un  portocaliu pal. Am ieșit cu speranța că e mai cald afară. Nu era, dar am rămas pe bancă, așezată turcește, cu cartea pe genunchi. (îmi place mult să stau turcește)

La un moment dat mi-am aruncat ochii din carte la o frunză mare și foarte uscată, maronie. De lângă ea doi ochi verzi ca două frunze de mentă mă priveau mari și curioși. O superbă pisică cenușie venise să mănânce din castronul pisicii gazdelor. Lungă și subțire, dar nu neapărat slabă, cu blana de un gri prăfuit, Cât de frumoasă! Mă fixa. Se aștepta probabil să o alung. Nu am făcut-o. Probabil era flămândă. Și atunci m-am gândit cât de gras e Pufuleț, motanul gazdelor care de abia se mișcă din bucutărie afară. Am lăsat frumosul exemplar cenușiu în pace și m-am cufundat în cartea mea. Îmi place să cred că era o ea. Curajoasă sau isteață? Nu se temea de mine sau a văzut că nu am intenții rele? A rămas chiar să se și spele după ce a terminat mâncarea. Apoi a vrut să se retragă. A văzut că tot o privesc și s-a apropiat de mine. Mă privea stăruitor. Aștepta. Porbabil dacă i-aș fi spus un singur cuvânt, un singur rămâi, ar fi rămas. Dar nu am putut. Nu era casa mea. Nu mânca din castron mâncarea mea. Deja o lăsasem să facă prea multe. Și iată că am lăsat-o și să plece. 

Două frunze de mentă într-o mare prăfuită de cenușă. Trecând pe lângă portiță și pe lângă sufletul meu. Furându-mi un zâmbet de regret.

Pseudoce?

Mi-e dor să plâng în mine și să zâmbesc în exterior.

Deși pseudofericirea e cea mai cruntă tristețe.

E totuși doar tristețea ta, nu o împarți cu nimeni.

Și e mai bine...

fugind...

Da, fug. Fug de tot binele care mi se întâmplă, fug și de rău, de toți și de toate.

Spre ce fug? Spre cine?

Cine am devenit? Ce face durerea din oameni?

De ce există durere? De ce există singurătate?

De ce există “de ce”?

De ce nu există cineva care să-mi  cânte seara, înainte să adorm?

Să-mi spună că există o parte frumoasă a lumii, că o voi descoperi și eu în curând…

Să-mi ia gândurile rele și să le închidă într-un borcan…

Să-mi șteargă lacrimile cu amprentele sufletului  

și să-mi sărute fruntea cu amprentele degetelor
să mă iubească...

Fug spre singurătate, deși știu că mă distruge…

.

mic studiu asupra...

Simt uneori că parcă merg pe o stinghie între un vid existențial mare și un altul și mai mare.

Și nu știu ce ar trebui să fac, pentru că în trecut nu mă pot întoarce, prezentul e mereu altul, iar viitorul...viitorul nu îl știe nimeni, viitorul e acum ceață. Și totul se învârte în mintea mea. Aud la radio o melodie veche, care-mi place. Da, sunt de modă veche, cred că așa am fost mereu. Uneori pun gândurile din mintea mea într-o ramă frumos încrustată și-mi închipui cum s-ar fi petrecut unele lucruri de azi acum câțiva ani, când oamenii gândeau și se manifestau altfel. Alteori în ramă pun lucruri în societatea actuală, dar așa cum vreau eu, cum mi-ar plăcea să fie. Pentru că lămâile oferite constant de viață și de oameni sunt acre, iar zahărul îl găsesc mai degrabă în lunca vastă a imaginației decât în sfera realității concrete. 

Uneori am impresia că sunt un arhivar de introspecții, dar analiza pe care o realizez cu minuțiozitate e mai degrabă sufletească decât senzorială. Iar uneori analiza asta excesivă conduce la masochism și la un infailibil chin lăuntric. Da, cred că e mai bine uneori să privești doar suprafața. Și atât. Fără substrat, fără dedesubturi, fără analiză. Fără să sapi mereu un șant către ceva ce știi că se ascunde sub aparențe. Dacă nu găsești ceva-ul ăla nu-i nimic. Vei fi chiar mai fericit. Cu cât vei ști mai puține, cu atât vei fi mai fericit. 

Știu, aici nu e studiul unui om de știință sau al unui mare gânditor. 

Sunt doar cuvintele unui copil cu tendințe analitice și autoanalitice în exces. 

Vânturam cuvinte și nimeni nu le auzea, nimeni nu le citea.

Și cel mai mult aș fi vrut să pot eu să mă ascult.

Duzina de cuvinte este un joc găzduit de Cartim

nu am inspirație...dar plouă

Nu am inspirație. Chiar deloc. Dar plouă. Și totuși scriu...
Cum azi în autobuz m-am așezat pe penultimul loc liber din spate de tot.
Cum nu am putut să închid ochii pentru că lumea în jurul meu vorbea.
A trebuit să-i ascult, atunci când gândurile mele mă lăsau să o fac.
Discuții banale de adolescenți.
În dreapta mea un cuplu, mându probabil de 3 săptămâni de relație.
Se țin de mână.
În stânga o fată ascultând muzică dintr-un telefon fain. Privește la noi pe sub genele puternic rimelate, privește cu un aer de "nu meritați atenia mea"...
În față patru ochi ce se sorb reciproc.
Glume, gene fluturate în sus și în jos, zâmbete drăguțe.
Da, totul e atât de drăguț.
Superficialitatea e atât de drăguță!...

Eu de ce nu pot oare să o savurez?...
Totul ar fi mai simplu, mult mai simplu

În sfârșit, stația mea. Mă chinui să-mi fac loc printre oamenii aflați în picioare.
Ghiozdanul e greu, spațiul e puțin.
Mă strecor încet, mă împotmolesc.
"Dă-mi mie să te ajut cu ghiozdanul!"
Mulțumesc, suflet bun.
Pentru mine a contat.

Nu sunt Alice...

Constat că sunt un pic mai mult decât nimic,

un pic mai mult decât un mare vid.

Credeam că sunt mult, și totuși sunt atât de puțin!

Dar acel puțin din mine vrea să devină ceva.

Nu o să las puținul ăsta să moară.

Chia dacă e poate mai degrabă rău decât bun,

chiar dacă în mine se dau lupte grele, 

chiar dacă sunt cel mai mare dușman al meu.

Sper doar să învingă partea aia bună,

partea care încă mai are șanse să se salveze,

să se salveze de la o existență cenușie.

Există și culori, știu că există.

chiar dacă nu le văd mereu, ele sunt acolo.

Și eu pot fi o culoare. 

Alta decât gri.

prea mult.

Prea multe lacrimi
prea mult roșu în ochi
pleoape prea umflate
riduri în formare
frunți încrețite de supărare

prea mult.
prea mult a dormit. rațiune,
trezește-te în mine!

you could...

you could be happy....

but you're not...

just missing...

I just wish you would be here to show me the right way...
I just wish you would be here so we could talk more, smile more, laugh more.
Sometimes I just wish you to be here!

Cause missing someone hurts.
You suffer from an internal bleeding with no apparent reason.
Your soul is bleeding.

You want to stop it
You want to tame yourself.
Then you realise.
...How much things have changed....

sweet obsession

ca zahărul erai pentru gândul meu, ca un fagure dulce de miere.
ca o zi ploioasă cu multă ciocolată caldă,
ca o bibliotecă mare și plină cu cărți vechi mirosind a vanilie.
Erai mult! Erai toți fluturii care zburau și toate trilurile păsărilor.
Bubureze intrate pe fereastră.
bomboane cu mentă.
stereo hearts.
muzica mea preferată.
erai în fiecare bucățică din ceva care-mi plăcea. și toate acele lucruri încă îmi plac. aproape toate. Erai. Ai fost. Ai fost my sweet obsession. Și te-ai topit precum un cub de zahăr cu care îți asemănam uneori sufletul. Evident,m-am înșelat. Lămâile sunt o comparație mai bună.
Dar acum știu ce am de făcut. Pentru o viață sănătoasă și fără complicații evitați dragostea neîmpărtășită. Evitați de fapt toate fărâmele de iubire ce v-ar putea intra în inmă. Veți avea nevoie de succes și mult trifoi proaspăt cu noroc bun de primăvară îndepărtată!

gustul toamnei

Luna e parcă mai mare în seara asta, iar în jurul ei norii capătă o tentă alburie, himerică. Pe tufa cu trandafiri albi de lângă poartă toamna a aruncat câțiva stropi de rugină ofilită. Dar încă sunt frumoși, încă sunt văratici, chiar și fără prospețimea dimineților de iunie. Spuneam cândva, într-o noapte cu iz văratic, vorbind cu mine și cu vântul rece, blând, că mi-e frică de vara asta și iată, a trecut. Acum aș putea spune că mi-e teamă de toamnă, dar e deja aici și nu mă tem. Speram că până la toamnă voi fi cules zâmbete cât să-mi ajungă trei anotimpuri și trei nopți fără stele. Poate nu am fost atât de sagace în culegerea lor, dar am prins totuși câteva. Și nu mă voi opri. Azi, pe înserat,  mi-a făcut cu ochiul un avion, din înaltul cerului și m-am gândit la tine. Am vrut să-i fac cu mâna, dar ar fi fost în zadar. Sunt încă mică, sunt încă pe pământ, iar tu ai crescut atât de mult și continui să crești ca-n basme de repede și de frumoasă. 

Eu mă mai plimb cu capul prin nori uneori, ca să văd dragonii de apă înghețată luptându-se, dar revin pe pământ. Poate dacă aveam o girafă zăboveam mai mult cu capul în nori, dar vecinii mei au făcut-o deja tocană până la ora asta. Nu mi-e frică de toamnă, nu-mi mai e frică de nimic, fiindcă azi m-am jucat în iarba tunsă cu mașina de ras și a fost frumos. Iar murele mâncate au fost zemoase în totalitatea bobițelor albăstrii. 

Pete maronii pe petalele trandafirului alb.

Frig. Vânt intrând rapace prin cămașa subțire, până-n oase și-n gând. Gândul la tine.

Mure. Lună plină înveșmântată-n străveziu și diafan halou. 

Minge colorată în iarba cosită.

Zâmbet de copil. Râsete. Chicoteli. 

Cât de frumoși pot fi copiii!

Cât de frumoasă poate fi toamnă dacă privim lucrurile mici!

Promit să rămân pe pământ, să privesc luna și norii de aici, cu capul pe umeri, acolo unde trebuie să fie. Dacă mi se va face dor de ducă sau de lună, o să scriu o scrisoare cu salutările de rigoare și pentru stele și-am să-mi rog dragonul să o livreze. Eu rămân pe pământ, m-am ancorat bine de data asta.

sursa foto: salome

electric soul

It rained today. 

Big, translucid tears felt fastly from the depths of the sky. "Who might be crying there?" I was wondering while I was standing there, with all those rain drops falling on me. I don't have an answer yet. Maybe someday, somehow, I will find it. Till then, I will stand in the rain more often. It felt wet and cold, but somehow it felt good. Like a silent conversation with Mother Nature. But I am still soo little, soo young, with soo many things to learn. And dancing in the rain is one of them, There were no thunders, but there was an electricity in the air and I wished it to come from my soul, but the electricity was in the rain, not in me, not in my veins. I want to dance in the rain, in the rythm of the falling raindrops . I just want to go wild for a minute and simply dance like there is nobody watching, like it's my last chance to dance, to smell the rain and to breathe your unspoken words. Maybe  I don't know much about myself, but I know that I am young, that I have a wild soul and that I want to dance in the rain al least once in this life.  

am mirosit iarba și m-am gândit la oameni

Azi am inhalat mirosul de iarbă proaspăt cosită și m-am gâmdit la oameni. Inoculând prospețimea verdelui crud în irișii-mi triști, m-am gândit la acei oameni care au trecut prin viața mea, împreună cu care am mers poate o bucată mai lungă sau mai scurtă de drum, dar care acum au plecat. Nu pot să nu mă întreb de ce pleacă oamenii din viețile noastre, de ce unii se îndepărtează de noi aparent fără motiv. E frustrant să te simți mereu ca o păpușă veche aruncată în pod pentru că părți din sufletul sau din personalitatea ta au nevoie de paliative sau pentru că nu ai ajuns la un stadiu complet de cristalizare sufletească, morală sau de orice fel. E ca atunci când suntem mici și abandonăm jucăriile vechi pentru cele noi, sau creștem și ignorăm ambele categorii, crezând că suntem atât de superiori în aroganța noastră de copii mari. E trist.
Uneori durează prea mult până ajunge cineva la tine să șteargă praful de pe sufletul ținut în mâini străine și abandonat de prea mute ori. E trist când vezi persoana venind, dar praful e deja prea gros și nu-ți mai vede sufletul deloc sau îi e prea teamă de ce va găsi sub perdeaua de plecări instantanee și neexplicate, de cuvinte rămase într-un vid străin, sibilin,  fără putere de a atinge corzile inimilor unor oameni considerați cândva prieteni. Prieteni buni sau oameni pe care îi admirai, pe care încă îi mai admiri, cărora obișnuiai să le transmiți mereu mesaje în sticluțe mici astupate cu trifoi, ca să nu fugă cuvintele în mare. În marea de nimic.
Dar așa sunt eu, călătoresc printre iluzii, caut pansamente și văd uneori câte o întidere de apă marmoreică și sticloasă, mirosind a gânduri bune și a oameni frumoși. Și alerg vivace spre marea aceea, spre talazuri, alerg spre insula dezirabilă cu oameni frumoși, insula din mijlocul mării.
Apoi deodată mă trezesc cu găleți de saramură peste suflet, aducând doar necuvinte și ștergând și ultima urmă a fetei Morgana ce duce-n spate toți oamenii ce au plecat fără să-și ia rămas bun, fără să mă mai păstreze în sufletul lor, sau măcar într-o vagă amintire. Fiindcă insula-i doar himeră obraznică, iar marea ecxistă, dar e-o mare cu nimic.Poate stilul meu de-a alerga spre oameni și spre inimile lor e incongruent. Da. E vina mea. Mereu. Poate nu voi ști niciodată cu ce am greșit dacă nu întreb, dar pe cine să întreb? Pe cei ce m-au abandonat când aveam mai mare nevoie să-mi țină sufletul sfios în mâini, pe cei foarte locvace care și-au luat vorbele și m-au lăsat într-o baltă de tăceri?
Poate e doar vina mea. Probabil nu știu să vorbesc unui suflet astfel încât să-mi simtă vibrația gândurilor. Și asta e destul de rău încât să nu pot respira decât acel aer vetust, aerul din podul cu jucării vechi de care nu-ți amintești niciodată, cu panglici colorate de lustrin, spărgători de nuci și povești uitate.  

sursa foto: salome

summertime sadness

But today all I want to say is...

Kiss me hard before you go, summertime sadness!...

Kiss my scars and hug my eyes, 

hold my soul in a new sunrise. 

Drop a warm tear over my empty glass of happiness and pour some waterlillys over my frozen body. Summer goes, autumn comes.  Don't let me fall like a dead leaf, because I am here. And I will scream until you here me. I am alive and I keep on walking. You may let me fall, summertime sadness, but I will raise and become stronger. I am not just a shell in the oucean anymore. I know where I am supposed to go, I know what I am supposed to do. I know I can. I know nobody can stop me. So if you don't belive, just watch me!

Un cerc deschis

Simt uneori că mă învârt în cerc,

mergând fără țintă către niciunde,

dar perpetuu caut și încerc

să găsesc un tremur de secunde.

Viața e un cerc deschis,

viața ne duce unde vrea,

iar noi o ducem unde vrem.

Nu există drum închis.

Există ferestre și uși nedeschise încă,

Există primejdii fără poruncă.

Există un destin, dar este și visul...

sunt copii fără nume, 

și copiii ce-s visul.

Să rămân mereu copil într-un cerc deschis

e visul meu bun, fericirea desprinsă

din ochii galactici și din venele-mi calde,

dintr-un negru abis

sau dintr-un stilou aprins

ce plânge cuvinte pe suflet și-n gând.  

temă propusă de psi

Drum

Și e ciudat cum voiam să spun atâtea cuvinte, să storc fiecare lacrimă într-o silabă. Acolo însă, în ultimele clipe cu tine, lacrimile m-au stors pe mine, m-au stors de orice cuvânt. Iar tot ce-am putut să fac a fost să te îmbrățișez strâns, cu toată ființa mea, cu toți porii sufletului meu infantil, cu toate gândurile ce-mi lunecau prin cuget și prin șira spinării. Aș fi vrut să nu îți dau drumul, să rămâi cu mine, cu noi. Dar am simțit că vrei să pleci, că ai nevoie de asta și atunci am știut că egoismul meu nu mai contează, că fericirea și visurile tale sunt mai importante. Că aripile tale au crescut mari și frumoase, că sunt suficient de puternice ca să te ducă unde vrei. Nu vroiam să-ți dau drumul, dar tu voiai să pleci. Ai ezitat, te-ai uitat în urmă, dar știam că vrei să pleci. Și știu că așa e cel mai bine pentru tine, să culegi din zbor bucăți de visuri, bucăți de succes. Tot ce sper e ca, mergând pe drumul tău, să  te bucuri de fiecare om frumos pe care îl întâlnești, de fiecare zâmbet, de fiecare nouă experiență. Și mai sper undeva, într-un colț timid al sufletului meu, că te vei gândi la mine uneori.

ochii. 22:13

Azi vreau să plâng un râu de amintiri, dar să le plâng în suflet. Știi cum? Să plâng ca să-mi stropesc sufletul cu ele, să-mi spăl fața și dorul. Dorul viitor, care de abia așteaptă să intre nepoftit la mine în suflet, la mine în gând. Poate nu arăt mereu cum sunt, ce simt, dar acum și aici spun că vreau să plâng. Încerc să-mi forțez pleoapele să înghită lacrimile, să nu le lase afară, să le păstreze acolo adânc, heleșteu sentimental pentru irisul brun. Iar irișii vii și proaspeți ai ochilor tăi o să îi păstrez mereu cu mine, o să-i văd mereu, chiar și când nu te văd pe tine o să-ți văd ochii. O să mă gândesc cum le-ar plăcea lor să mă vadă, cum și ce ai vrea tu să fac. O să mă ghideze firele de smarald din ochii tăi. Iar dacă nu...dacă nu mă vor ghida, o să te întreb. Vreau să plâng acum, dar știu că nu are rost. Știu că va fi bine, că vom fi bine. Dorul se tratează cu imaginea ta, cu vocea ta, cu cuvinte. Cu întrebări, cu răspunsuri și cu zâmbete. Vor veni și zâmbetele. Vreau să cred în zâmbetele adevărate și în lacrimile de bucurie. Cred. 

Vreau să plâng acum, dar nu o fac. Înghit gânduri și amintiri printre pleoape grele. 

Amurgul tăcerilor (cuvintele tale)

E vară. Plouă. Și nu pot să adorm. În casă e frig, iar zgomotul ploii îmi picură enervant în timpan. Mă întreb unde ești. Dacă știi că-mi lipsești...Aș vrea să fii aici, să-mi spui o poveste frumoasă, cu glasul pe care mi-l închipui acum atât de blând, de monătenesc, precum un tors odihnitor. Mă tot întreb unde-ai dispărut și în minte își fac loc tot felulu de scenarii. Nici unul nu e bun pentru că în nici unul nu ești cu mine. Unde ești? Scrie-mi! Șoptește-mi!

Unde ai plecat acum când nu se mai termină ploile și am nevoie de poveștile tale? Construiești cumva o arcă? Știu că mi-ai spus cândva că lucrezi la asta. Nu ai vrut să-mi dai detalii. Te-am înțeles. Dar atunci am crezut că vei mai trece pe aici, că mă mai vizitezi. Uneori cred prea multe cuvinte. Iar tu le spui mai frumos decât ar trebui, mai frumos decât e permis. Da, îți spun acum. când de fapt știu că ești plecat. Dar unde ești? De ce nu vii mai repede? Poveștile tale sunt hrană zilnică pentru suflet, iar eu sunt flămândă!

Nu îmi e sete. De fapt nici foame. E doar un mare gol în mine. Un gol pe care cuvintele tale îl umpleau uneori cu zâmbete. Mi-ai spus odată că și eu te fac să zâmbești. Dar ce înseamnă cuvintele în realitate. Tu ai alte surse de zâmbete și fericire. Știu. Pentru că nu ești aici. niciodată. 

Dar mi-e dor. 

Azi mi-e dor de tine și mi-e dor de ducă. Mi-e dor să te găsesc. Nu îmi plac tăcerile unui suflet drag. Nu mă lăsa mult să te caut, fiindcă mi-e frică să te strig. Vino mai repede și umpe golul acela cu un cuvânt!

temă propusă de psi
sursă foto salome

vreau să sărut o libelulă

Vreau să sărut o libelulă pe malul lacului, când soarele apune roșiatic după apă și se scufundă în întuneric. Ar fi un sărut feroce, sălbatic, sub ocrotirea apusului văratic. Iar sub cerul vopsit în nuanțe trandafirii, gândurile mele s-ar trezi mai diafane, mai pline de visare. Aș rămâne un timp lângă libelula mea, într-o caldă alipire, o strânsă legătură om-natură, și am privi cu sufletel noastre răsăritul stelelor în jumătăți de constelații. Și ar fi un remediu vindecător pentru ochii obosiți, murdăriți de cenușă socială și de falsitate, ar fi răgazul meu de liniște lăuntrică, doza de frumos împărțită cu un suflet tăcut, fără zbucium, care mi-ar îmblânzi și mie câteva clipe scânteia nocivă, arzândă, ce nu lasă somnul să vină la mine în nopțile cu lună plină.  În acele nopți, tot ce e incert vine să îmi bântuie odihna și nu îmi lasă pleoapele grele să se închidă. Sunt nopțile în care moș Ene este păcălit de gândurile mele obraznice, este de fapt un bătrân cam naiv când e dezarmat. Iar gândurile astea au atâtea arme ascunse! Și de aceea vreau adesea să mă eliberez de ele, să fug, să mă ascund după o frumoasă nălucire și să rămân acolo un timp. Să fug în lume cu un alchimist și să învăț cum să obțin aur sufletesc, cum să obțin iubire și frumos, sau mai bine: să sărut o libelulă pe malul lacului! Până găsesc libelula poate ar trebui să mă închid într-o cameră unde domină doar salubritate și să torn un borcan cu spirt sanitar peste gândurile mele răzlețe, obraznice, ce nu îmi dau odihnă. Cred că am nevoie de o dezinfectare generală, o curățare a minții de tot ce e praf selenar și vis inofensiv, zburdalnic și totuși prea obraznic. Dar chiar și atunci, după curățarea minții de granule cosmice, tot s-ar mai infiltra din când în când câte-un inorog cu o stea în spate sau un trifoi în dinți. Pentru că așa sunt eu, imaginarul e a doua mea realitate, cea esențială, cea în care pot fi fericită. Și am nevoie de trifoiul acela, câtă nevoie! 

Unde ești libelulă diafană? Dă-mi aripa ta și hai să mergem pe malul lacului, pentru că vreau să te sărut sub cerul înstelat, după ce soarele apune, cu luna martor al iubirii pe care sunt capabilă să ți-o dau, chiar dacă tu nu-mi dai cuvinte. În lipsa cuvintelor, tu îmi atingi sufletul cu aripile. Și e de ajuns.

alte scrieri frumoase găsiți în tabelul de aici

Călător printre iluzii (ca o gumă de mestecat)

Gândește-te la o gumă de mestecat…

O mesteci până când te plictisești de aromă, după care o arunci brutal pentru a fi uitată în vreun coș de gunoi, sau pe stradă, spre a fi călcată în picioare de trecători. Apoi, când vei vrea din nou gumă, vei lua pur și simplu o altă pastilă sau lamă cu aceeasi aromă sau una diferiă,  fără să ai nicio mustrare de conștiință că ai aruncat guma precedentă  fără  milă.  Așa sunt și oamenii.

În  momentul când  se plictisesc de tine, te “aruncă” din viața lor și caută în altă parte, mergând pe principiul că au de unde alege,  că doar sunt atâtea  sortimente de “gumă”! ….Și tu rămâi cu sufletul pustiit...

Și din acel moment speranța, iubirea, viața însăși se degradează în tine….Tu. Tu te descompui  precum o gumă pe marginea șoselei, lent și dureros,  știind că tot ce faci e să poluezi totul în jur cu toxinele inimii tale devastate...Pentru că știi, prietenii sunt adesea doar himere, și când rămâi singur, cu sufletul descompus, realizezi că tot ce ai crezut că ai au fost iluzii, că ești un simplu călător printre iluzii și trebuie să te comporți ca atare. Să accepți singurătatea sau să faci loc oamenilor în viața ta, știind că ei vin și pleacă. Nimeni nu va rămâne pentru totdeauna. Pentru totdeauna nu există. Pentru totdeauna ești doar tu cu tine.  

temă propusă de psi

 

soare în ceștile de ceai

Când plouă în ceștile de ceai, e soare roșu printre nori. Fiindcă plouă în ceștile de ceai. Iar soarele vrea să se oglindească într-o licoare bună cu parfum de tei. Pentru că soarele e un mic gurmand, altfel nu ar veghea atâta vreme căpșunile și cireșele să se coacă. Și cred că e și jucăuș, căci el așteaptă de fapt ca noi să ne punem câte două cireșe după urechi- cei mai frumoși cercei! Cred că îi plac copiii. Și mie îmi plac. În special copiii pisicilor când o zbughesc prin ploaie căutând adăpost. Dar soarele e cu siguranță și puțin romantic, poate nu la fel de mult ca luna, dar poate e romantic tocmai pentru că pleacă de bunăvoie de pe cer ca să facă loc lunii. Poate e mai degrabă avid de romantism. Da...și îndrăgostit. Îmi place soarele. Mai ales când își leagănă blând razele în ritmul unui cântec vechi, poate jazz sau rock, sau doar un cântec vechi fără nume. Adierea văratică îl mângâie, iar el ne mângâie pe noi, încălzind ușor cireșele de după urechile noastre. 

Când e soare în ceștile de ceai, ploaia cade în reprize tropicale, sufletele noastre se udă, dar nu le stoarcem de apă în văzul tuturor, fiindcă am învățat că sufletul e doar al nostru și nu trebuie să-l expunem. Nu. Lăsăm sufletele să se usuce la un foc lăuntric mocnit și uneori la scânteile zburdalnice din noi.

Într-o lume boemă (visul unei nopți de vară)

Când veneam târziu, el mă aștepta pe fotoliu citind și de îndată ce deschideam ușa, mă fixa cu o privire plină de-un reproș duios și-mi spunea:

- De ce vii tocmai acum? Am nevoie de hrană, darling!

- Vom pregăti ceva îndată. Nu știai unde e frigiderul, lup flămând?

- Nu de ce e în  frigider am eu nevoie. Lasă-mă să gust din buzele tale, să beau irisul proaspăt și viu al ochilor tăi melancolici, ochi de lolită văratică!

- Oh, dar tu nu ești lup, nici chiar un pui de lup, ești motan! Parcă eu nu vreau să mă hrănesc din tine sub un clopot de sticlă, la lumina lunii, când mai cade câte o stea?

- Poate ar trebui să torc în acest caz? spunea zâmbind ștrengar în colțul gurii.

- Poți să torci cât timp pregătesc cina.

- Dacă mă lași să torc lângă tine e perfect!

- Te las motan blând, motan cuminte...

în ploaie, de vorbă cu fericirea

Când plouă toamna sau iarna sau primăvara, tot ce vreau e să stau în casă, îngropată într-un fotoliu moale cu o cană cu ciocolată fierbinte pe care să-mi încălzesc sufletul și cu o carte captivantă care să mă facă să uit sunetul ploii bătând în fereastră sau contopindu-se cu asfaltul. Însă ploile de vară sunt diferite. Când plouă vara tot ce vreau e să ies din casă și să mă plimb prin perdeaua de stropi mari, ținându-te de mână. Să mergem încet spre câmpul cu maci de care ți-am vorbit. Să culegem măciulii multe, să amestecăm semințele cu apă de ploaie și să ne drogăm. Apoi să căutăm un loc cu maci mai puțin bătrâni, știi, încă înfloriți, mari și roșii ca nuanța inimilor noastre când bat una lângă cealaltă.  Și să ne iubim acolo, în câmpul de maci înfloriți. E tot ce vreau de la o ploaie de vară- A mă logodi cu fericirea!
Fiindcă am surprins-o adesea evitându-mă sau chiar fugind de mine, dar sub perdeaua unei ploi văratice știu că aș putea să discut cu ea fără înconjur. Și atunci i-aș explica faptul că un grăunte de zâmbet mi-ar reconstitui întreaga fizionomie a chipului, că e singurul arhitect ce îmi poate remodela exprimarea stărilor lăuntrice. I-aș spune fericirii că știu că are pistrui mulți câți florile de soc dintr-un mănunchi, și știu că nu vrea să împartă socata decât cu unii, pe când alții trebuie să se mulțumească cu apa plată. Dar eu, băutor fidel de apă plată, deși tac adesea învelită în picătura mea intrinsecă de melancolie, aș avea nevoie din când în când și de câte o floare de soc sau o frunză de mentă pentru puțină savoare, mai ales vara, când plutește căldură leneșă, plictiseală și singurătate. O lămâie acidă ar fi și mai bună dacă s-ar putea, să mă trezească din insolația beată în care mă aruncă o zi de iulie...
Dar până acum, deși au căzut câteva perdele de ploi din cer, nu am reușit să discut cu fericirea. Nici nu știu cum o fi arătând...Oare are corpul fusiform? Mai degrabă gândul fusiform? Îmi place să cred că are o gură frumoasă cu buze roșii, zâmbitoare, dar roșul acela cu o tentă discretă de corai. Cred că fericirea e capricioasă. Cred că ar apărea la convorbirea noastră deghizată într-o domnișoară șic. Cât mi-ar plăcea să o văd venind! Poate ar trebui să o caut eu fiindcă aștept și parcă aștept așteptarea! Trebuie să-mi confecționez poate niște catalige ca să am o imagine mai largă asupra zonei de unde ar putea veni.  Va vedea domnișoara aceasta șic că nu cunosc renunțare, nu încă. Fiindcă timp pentru fericire am, dar mai trebuie să-și facă și ea timp pentru mine... Și au fost zile în care și-a făcut și o astfel de zi capătă forma de  reminiscență frumoasă care îmi umblă uneori prin suflet și o implor să nu dispară, să stea cu mine mai mult, să adormim împreună și să visăm! Uneori sunt mai multe, dar pleacă prea repede. Și mă lasă iar singură. Și nu ar jertfi timp dacă ar rămâne. Timpul lor s-a dus, sunt amintiri, dar dacă ar rămâne le-aș conserva mai bine. Uneori mă întreb de ce tot ce e frumos fuge prea repede...până și reminiscențele acestea sufletești fac la fel. Cele frumoase fug, se retrag sau sunt doar tăcute, pe când cele negative persistă. Gândul infirm e mai gălăgios decât cel sănătos, frumos și constructiv.

- De aceea, tu, fericire năzdrăvană, ar trebui să renunți din când în când la jocul "de-a v-ați ascunselea". Eu cred că există loc pentru simbioză între noi, dar trebuie să cooperăm. Dă-mi un grăunte de zâmbet și îți voi arăta că pot să-ți dau un zâmbet din priviri!
Auzi? Cred că încă mai plouă. Dă-mi mâna și hai! Macii se scutură repede...Când se usucă perdeaua de stropi, ne putem întoarce încet spre casă, sub stele reci și cer senin. Eu pornesc într-o călătorie literară nocturnă, iar tu...tu ai face bine să mă iubești.

pahar spart

Sunt zile în care tot ce vreau e să tac. Să tac, să ascult, să observ.

Dar pe tine nu am cum să te ascult fiindcă tu nu îmi vorbești niciodată și nu am cum să te observ pentru că dacă se întâmplă să-mi vorbești, nu-mi spui nimic niciodată. 

Și devine obositor să fiu mereu prima care vorbește, prima care rupe o tăcere, știind că ea există doar pentru mine, că celălalt nu are spații goale pe care să le umple, nu are tăceri pe care să le traducă. Sau cel puțin nu tăcerea mea. Tăcerea pe care doar eu o conștientizez, doar eu lupt să nu o sparg, fiindcă știu că e ca un pahar gol. Nu vreau să sparg paharul de teamă că zgomotul ar putea să te sâcâie, să te enerveze, să-ți irite auzul și vibrația gândurilor. Cui îi place zgomotul unui pahar spart, nu? Cui îi plac ghearele unei pisici stranii zgâriind o bucată de lemn? 

Un pahar spart. Ar putea să-ți tulburea liniștea sau să-ți întrerupă șirul vorbelor pe care le împărtășești altora. Nu știu de ce îmi e mai teamă.  

Sunt zile în care tot ce vreau e să tac. Să nu deranjeze pe nimeni tăcerea mea, să nu creadă nimeni că s-ar ascunde în spatele ei tristeți sau lupte. Poate așa gândești și tu, care îmi oferi mereu astfel de zile mute. Și poate m-aș simți bine dacă nu aș ști că pe alții îi răsfeți cu gândurile tale.

Încerc să uit că lemnul e acolo. Caut un ghem moale și-l rotesc în tăcerile mele.Dar nu ajută mereu.

Pentru că sunt și zile în care tot ce vreau e să vorbesc. Să vorbesc sau să scriu. Iar atunci tăcera ta nu mă ajută.

Ar fi putut fi altfel...

Scriu. Scriu şi sufletu-mi sângerează pe o hârtie electronică. Toate sentimentele şi trăirile mele se scurg într-un ecran translucid, pătat de amprente diverse. Ar fi putut fi altfel.

Aş fi putut să sângerez în jungla amazionană, cu un glonţ infiltrat adânc în piciorul stâng, încercând să ajung la ultimii stropi de apă rămaşi în sticlă. Poate aş fi fost singură ca şi acum, încercând să-mi controlez frica infiltrată-n gânduri sau poate ai fi fost cu mine şi mi-ai fi scos glonţul cu un cuţit încins (nu ştiu la ce foc), aşa cum se întâmplă în unele filme cu eroi curajoşi, instruiţi şi neverosimili. Ar fi putut fi altfel.

Aș fi putut să fiu în Franța, în Provence, scăldâdu-mi toți porii în parfum de lavandă și inoculându-mi acel mov calmant în irișii obosiți de rutină. M-aș fi cazat într-o casă mică, a cărei ușă principală ar fi dat direct într-o străduță strâmtă deasupra căreia ar atârna ghivece cu flori de la balcon. Iar gazda ar fi putut să fie o femeie grăsuță și scundă, cu pielea bronzată și cu ochii marini ivindu-se dintre șuvițele albe. Și poate mi-ar fi făcut o cafea bună în fiecare zi pe la șase seara și aș fi ascultat toate poveștile din tinerețea ei, când probabil că era o femeie foarte frumoasă și dorită. Târziu de tot, când lumina lunii s-ar fi revărsat peste fereastra mea, aș fi ieșit pe străduța strâmtă și aș fi mers desculță, pe asfaltul rece, spre mare. Poate m-aș fi pierdut câteva clipe printre firele de întuneric. Atunci aș fi șoptit cu melancolie în glas "Unde ești, Mediterană?". Dar aș fi găsit-o a doua zi cu soarele drept călăuză și mi-aș fi imprimat pașii pe nisipul cald, aș fi privit valurile, le-aș fi fotografiat cu sufletul tresărind la fiecare briză. Mi-aș fi umplut plămânii cu aerul acela marin, sărat și proaspăt. Aș fi adunat scoici și mi le-aș fi prins în pălăria de paie. Apoi apa. Aș fi intrat cu teamă în apă, cu teama că totul e un vis, o iluzie, o vicleană fată Morgana. Dar apoi aș fi simțit apa lovindu-mi ușor gleznele albe. Simțind aș fi prins curaj, și înaintând, m-aș fi pierdut ușor printre hainele albastre ale Mediteranei. Cred că aș fi putut să-mi închipui că sunt o sirenă ce s-a desprins de grup. Poate m-aș fi urcat chiar pe o stâncă și-aș fi început să cânt Die Lorelei getan.    

Acolo chiar ar fi putut fi altfel. M-aș fi îndrăgostit cu siguranță de mare. Și de străduța îngustă, de nisipul cald, de vântul sărat, de scoici, de gazda mea grăsuță și de poveștile ei. Da, mi-ar fi fost greu să mă desprind, să plec, să las totul acolo. Dar aș fi luat și cu mine câte puțin din toate, în suflet aș fi păstrat cu grijă și amintiri și imagini și vinurile provensale și supa de pește atât de gustoasă cu toată marea concentrată parcă în bolul meu fierbinte. 

Dacă aș fi fost acolo și în multe alte locuri ce se aseamănă cu acela în care aș fi putut să fiu, măcar o săptămână, o zi, o oră...acum ar fi putut fi altfel... Aș fi eternizat totul în scris. Aș fi putut să scriu altfel...să fiu altfel...