1 noiembrie 2014
În imaginația mea totul poate fi perfect uneori. O perfecțiune excesivă, ireală. Dar în viață ce e perfect? Nimic. Totul e stropit cu mici imperfecțiuni. Și e bine, e mai bine așa. Cred că perfecțiunea ar deveni plictisitoare.
Dar totuși, uneori aș vrea atât de mult să transfigurez cumva gândurile frumoase în realitate, să prindă viață micile scenarii pe care le plăsmuiesc adesea. Poate prea des...poate de asta consum toată frumusețea în gând și nu mai rămâne nimic de consumat în viață.
Iar azi am mai rupt o foaie din calendar. A venit noiembrie. Afară totul e pictat în nuanțe roșiatice și maronii. În gândul meu însă, totul e gri. Dar mai e ceva. O mică scânteie, ca o minusculă smidă în formare. Vibrează în suflet timid, încearcă să crească. Trebuie să o las, chiar am nevoie să o las să crească. Pentru că e speranța. Speranța că totul va fi bine, că voi putea să-mi adun bucățile de suflet și să le lipesc într-un întreg. Speranța că încă mai pot fi întreagă. Că există culori frumoase la care retina sufletului meu s-ar putea adapta.
E noiembrie. Văd ruginiu și galben și maro.
Și mai văd o smidă tremurândă în suflet.
O las să crească.
Iau un lanț mare și leg cu el gândurile negre.
Pentru că o las să crească, să mă învăluie.
Vreau să văd culori. Multe.
Vreau să cred.
sursa foto: youngangel
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu