vineri, 24 octombrie 2014

mic studiu asupra...

Simt uneori că parcă merg pe o stinghie între un vid existențial mare și un altul și mai mare.
Și nu știu ce ar trebui să fac, pentru că în trecut nu mă pot întoarce, prezentul e mereu altul, iar viitorul...viitorul nu îl știe nimeni, viitorul e acum ceață. Și totul se învârte în mintea mea. Aud la radio o melodie veche, care-mi place. Da, sunt de modă veche, cred că așa am fost mereu. Uneori pun gândurile din mintea mea într-o ramă frumos încrustată și-mi închipui cum s-ar fi petrecut unele lucruri de azi acum câțiva ani, când oamenii gândeau și se manifestau altfel. Alteori în ramă pun lucruri în societatea actuală, dar așa cum vreau eu, cum mi-ar plăcea să fie. Pentru că lămâile oferite constant de viață și de oameni sunt acre, iar zahărul îl găsesc mai degrabă în lunca vastă a imaginației decât în sfera realității concrete. 
Uneori am impresia că sunt un arhivar de introspecții, dar analiza pe care o realizez cu minuțiozitate e mai degrabă sufletească decât senzorială. Iar uneori analiza asta excesivă conduce la masochism și la un infailibil chin lăuntric. Da, cred că e mai bine uneori să privești doar suprafața. Și atât. Fără substrat, fără dedesubturi, fără analiză. Fără să sapi mereu un șant către ceva ce știi că se ascunde sub aparențe. Dacă nu găsești ceva-ul ăla nu-i nimic. Vei fi chiar mai fericit. Cu cât vei ști mai puține, cu atât vei fi mai fericit. 
Știu, aici nu e studiul unui om de știință sau al unui mare gânditor. 
Sunt doar cuvintele unui copil cu tendințe analitice și autoanalitice în exces. 

Vânturam cuvinte și nimeni nu le auzea, nimeni nu le citea.
Și cel mai mult aș fi vrut să pot eu să mă ascult.



Duzina de cuvinte este un joc găzduit de Cartim

4 comentarii:

  1. vânturăm cuvinte; unele se pierd ca puful de păpădie, altele se sedimentează şi, cine ştie când, cineva le găseşte şi îşi află în ele răspunsul, adevărul, liniştea... :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Ăsta e rostul tău acum: să cauţi sensuri noi, să NU vezi doar la suprafaţă, să sfredeleşti timpul, clipa, mâinele; să prinzi neliniştea şi liniştea, cunoasterea. Într-o zi vei râde de copilul ce a lăsat semne prea mature în spate, dar măcar tu ai avut curaj. Eu le-am scris doar in minte şi in suflet, nicăieri în altă parte. Şi mi-e ciuda...un pic..

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Întotdeauna voi încerca să văd straturile de sub suprafață. Poate voi râde, poate nu. Sper doar să mă recunosc întotdeauna. Nu știu dacă e curaj. Poate e catharsis. Nu veau să renunț niniodată la scris.
      Mulțumesc că m-ați vizitat! :*

      Ștergere