soare în ceștile de ceai

Când plouă în ceștile de ceai, e soare roșu printre nori. Fiindcă plouă în ceștile de ceai. Iar soarele vrea să se oglindească într-o licoare bună cu parfum de tei. Pentru că soarele e un mic gurmand, altfel nu ar veghea atâta vreme căpșunile și cireșele să se coacă. Și cred că e și jucăuș, căci el așteaptă de fapt ca noi să ne punem câte două cireșe după urechi- cei mai frumoși cercei! Cred că îi plac copiii. Și mie îmi plac. În special copiii pisicilor când o zbughesc prin ploaie căutând adăpost. Dar soarele e cu siguranță și puțin romantic, poate nu la fel de mult ca luna, dar poate e romantic tocmai pentru că pleacă de bunăvoie de pe cer ca să facă loc lunii. Poate e mai degrabă avid de romantism. Da...și îndrăgostit. Îmi place soarele. Mai ales când își leagănă blând razele în ritmul unui cântec vechi, poate jazz sau rock, sau doar un cântec vechi fără nume. Adierea văratică îl mângâie, iar el ne mângâie pe noi, încălzind ușor cireșele de după urechile noastre. 

Când e soare în ceștile de ceai, ploaia cade în reprize tropicale, sufletele noastre se udă, dar nu le stoarcem de apă în văzul tuturor, fiindcă am învățat că sufletul e doar al nostru și nu trebuie să-l expunem. Nu. Lăsăm sufletele să se usuce la un foc lăuntric mocnit și uneori la scânteile zburdalnice din noi.