miercuri, 26 noiembrie 2014

nu ți-am dat motive, deci tac

Era seara amintirilor, iar noi mâncam cireșe coapte și adăposteam nostalgie în suflete.
Acum...acum mănânc singură boabe trecute de strugure și mă gândesc la tine. Știu că ești bine, doar că uneori aș vrea să fii aici. Știu că te gândești la mine, doar că uneori aș vrea să o arăți, să o spui. Pentru că, vezi tu, atunci (foarte, foarte rar) când mă întrebi "tu ce faci?", am impresia că nu văd bine, că de fapt imaginația mea e cea care întreabă. Aș vrea atât de mult să știu că îți pasă, dar apoi îmi amintesc că nu ți-am dat motive să-ți pese, că aș cere poate prea mult dorind să-ți pese. Dar asta nu mă oprește să te întreb ce faci sau ce-ai făcut și să ascult toate detaliile, să mă bucur pentru tine sau, dimpotrivă, să-ți simt frustrările. Pentru că așa a fost de fapt mereu. Eu te ascultam și tu îmi povesteai. Dar despre mine nu am spus multe, pentru că nu m-ai întrebat. Și uneori mă întreb...tu despre mine ce știi? Crezi poate că știi multe, dar nu știi nici măcar un gram din zbuciumul meu lăuntric, din întrebările mele, din răspunsurile pe care le-am găsit singură sau pe care nu le-am găsit. Eu mă străduiesc să te cunosc, m-am străduit dintotdeauna. Am încercat să-ți înteleg și tăcerile și efluviile de cuvinte. Dar am impresia că tu nici măcar nu te străduiești. Și e trist...Apoi îmi amintesc că nu ți-am dat motive să te străduiești, deci nu pot să mă supăr din această cauză. Nu ești tu, sunt eu. E vina mea. Eu nu m-am străduit destul, nu am știut să te fac să vrei să te străduiești și tu. Și cred că e prea târziu acum să schimb lucrurile. Distanța fizică nu condiționează neapărat apropierea a două suflete. Dar eu simt că și sufletele noastre sunt îndepărtate. Poate că ne purtăm reciproc în gând, dar gândurile sunt lunatice, gândurile zboară. Gândurile nu sunt suficiente. De aceea nu cred că mai pot schimba ceva. Și doare. Dar încerc să alung durerea amintindu-mni că nu am dreptul să mă plâng, fiindcă nu ți-am dat motive să îți pese...



2 comentarii:

  1. Da, e trist când lucrurile parcă se termină înainte de a începe cu adevărat. Şi degeaba te lupţi să schimbi ceva, dacă cealaltă parte nu vrea. Nu merită... În cazul ăsta, mersul mai departe, lăsând totul acolo unde trebuie, în trecut, face bine. :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Da...e și mai trist când conștientizezi că nu i-ai dat celeilalte părți motive să se străduiască, dar ai dreptate, timpul rezolvă uneori lucrurile. Trecutul însă...trecutului îi cam place să se cuibărească aproape de prezentul meu. Trebuie să-l dezvăț de acest obicei.

    RăspundețiȘtergere