Azi vreau să plâng un râu de amintiri, dar să le plâng în suflet. Știi cum? Să plâng ca să-mi stropesc sufletul cu ele, să-mi spăl fața și dorul. Dorul viitor, care de abia așteaptă să intre nepoftit la mine în suflet, la mine în gând. Poate nu arăt mereu cum sunt, ce simt, dar acum și aici spun că vreau să plâng. Încerc să-mi forțez pleoapele să înghită lacrimile, să nu le lase afară, să le păstreze acolo adânc, heleșteu sentimental pentru irisul brun. Iar irișii vii și proaspeți ai ochilor tăi o să îi păstrez mereu cu mine, o să-i văd mereu, chiar și când nu te văd pe tine o să-ți văd ochii. O să mă gândesc cum le-ar plăcea lor să mă vadă, cum și ce ai vrea tu să fac. O să mă ghideze firele de smarald din ochii tăi. Iar dacă nu...dacă nu mă vor ghida, o să te întreb. Vreau să plâng acum, dar știu că nu are rost. Știu că va fi bine, că vom fi bine. Dorul se tratează cu imaginea ta, cu vocea ta, cu cuvinte. Cu întrebări, cu răspunsuri și cu zâmbete. Vor veni și zâmbetele. Vreau să cred în zâmbetele adevărate și în lacrimile de bucurie. Cred.
Vreau să plâng acum, dar nu o fac. Înghit gânduri și amintiri printre pleoape grele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu