să zbor cu păpădia!

Sunt momente în care tot ce vreau e să-mi bag capul într-o păpădie și să las vântul să mă ducă unde vrea. Zile în care tot ce vreau e să zbor departe de locul în care m-am născut, de locul unde trăiesc, să zbor departe, într-un necunoscut frumos, cu lumini multe și străzi încâlcite ca ațele din ghem când scapă în gheare de pisici jucăușe. Să simt vântul împletindu-mi părul, sau sfâsiindu-mi hainele. Să inspir pericol și să expir aripi. Să-mi inoculez risc în artere și să culeg fericire din nori. Vreau să culeg fericire pe drumul meu, agățată de o păpădie mare, fiindcă nu contează numai destinația, mai importantă e călătoria. Importante sunt zâmbetele pe care reușim să le culegem când suntem cu capul în nori, cum aș fi eu, plutind agățată de o păpădie gigantică. Și ar fi un zbor eminamente zbuciumat, dar ar fi frumos tocmai pentru imprevizibilul dintre două valuri de nori cumulonimbus.  Ce aș face când ar începe furtuna? Nu știu. Probabil m-aș feri de smide și dacă păpădia s-ar scutura de tot, m-aș agăța de un nor și aș rămâne acolo, deasupra furtunii, un simplu spectator. Și de acolo, cei de pe sol ar alcătui probabil un veritabil surimono, o superbă gravură în stil japonez. De fapt, cu toții suntem spectatorii vieților altora și actorii din propriile vieți. Viața ca un film- o comparație verosimilă. Unoeri e o tragedie, alteori o comedie, alteori e doar un film plictisitor din care vrei să evadezi, vârându-ți capul într-o păpădie și lăsându-te purtată de vânt...Unde vrea el. Pentru că nu îți mai pasă. Dar cred că e grav să manifești o inapetență față de tot. Cum ar fi atunci viața. Viața trebuie trăită, iar când cineva îți spune că tu nu faci decât să exiști...doare. Pentru că tu știi că nu ești impasibil, știi că trăiești cum poți tu mai intens, dar când tot ce e mai bun din tine nu e de ajuns, realizezi că ești condamnată să trăiești în supliciu perpetuu, încercând să depășești niște limite, să demonstrezi că trăiești, având mereu îndoiala în suflet. Dacă au dreptate? Dacă tu doar exiști, un alt punct uman infim, neînsemnat, invizibil pentru cei pentru care ai vrea să fii vizibil, pentru cei care își concentrează mereu atenția asupra altor puncte umane, mai curajoase, mai puternice, mai bune. Suferi astrucată în supliciul tău, iar ei își continuă viețile fără să te vadă, fără să vadă câtă nevoie ai de ei, de sprijinul lor, de cuvintele lor, de ei. Și de asta vrei în unele zile să te agăți pur și simpu de o păpădie și să pleci cu vântul, în eterna ta singurătate, către niciunde, dincolo de nori, dincolo de cunoscut, undeva unde să fii doar tu, o păpădie și vântul. Pentru totdeauna voi trei. Și doar șoaptele lor ar mai ajunge la tine, dar șoaptele lor nu te-ar mai putea răni, pentru că nu le-ai înțelege.   

sursa foto: salome
alte scrieri: