duminică, 31 august 2014

Drum



Și e ciudat cum voiam să spun atâtea cuvinte, să storc fiecare lacrimă într-o silabă. Acolo însă, în ultimele clipe cu tine, lacrimile m-au stors pe mine, m-au stors de orice cuvânt. Iar tot ce-am putut să fac a fost să te îmbrățișez strâns, cu toată ființa mea, cu toți porii sufletului meu infantil, cu toate gândurile ce-mi lunecau prin cuget și prin șira spinării. Aș fi vrut să nu îți dau drumul, să rămâi cu mine, cu noi. Dar am simțit că vrei să pleci, că ai nevoie de asta și atunci am știut că egoismul meu nu mai contează, că fericirea și visurile tale sunt mai importante. Că aripile tale au crescut mari și frumoase, că sunt suficient de puternice ca să te ducă unde vrei. Nu vroiam să-ți dau drumul, dar tu voiai să pleci. Ai ezitat, te-ai uitat în urmă, dar știam că vrei să pleci. Și știu că așa e cel mai bine pentru tine, să culegi din zbor bucăți de visuri, bucăți de succes. Tot ce sper e ca, mergând pe drumul tău, să  te bucuri de fiecare om frumos pe care îl întâlnești, de fiecare zâmbet, de fiecare nouă experiență. Și mai sper undeva, într-un colț timid al sufletului meu, că te vei gândi la mine uneori.

2 comentarii:

  1. Ai sufletul in colturi? Nu-I nimic, bine ca mintea ti-e create! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, sufletul meu are mai multe colțuri :)
      Încă nu știu ce ai vrut să spui despre minte. Poate ai mâncat/greșit vreo literă. Mulțumesc oricum pentru vizită.

      Ștergere