pahar spart

Sunt zile în care tot ce vreau e să tac. Să tac, să ascult, să observ.

Dar pe tine nu am cum să te ascult fiindcă tu nu îmi vorbești niciodată și nu am cum să te observ pentru că dacă se întâmplă să-mi vorbești, nu-mi spui nimic niciodată. 

Și devine obositor să fiu mereu prima care vorbește, prima care rupe o tăcere, știind că ea există doar pentru mine, că celălalt nu are spații goale pe care să le umple, nu are tăceri pe care să le traducă. Sau cel puțin nu tăcerea mea. Tăcerea pe care doar eu o conștientizez, doar eu lupt să nu o sparg, fiindcă știu că e ca un pahar gol. Nu vreau să sparg paharul de teamă că zgomotul ar putea să te sâcâie, să te enerveze, să-ți irite auzul și vibrația gândurilor. Cui îi place zgomotul unui pahar spart, nu? Cui îi plac ghearele unei pisici stranii zgâriind o bucată de lemn? 

Un pahar spart. Ar putea să-ți tulburea liniștea sau să-ți întrerupă șirul vorbelor pe care le împărtășești altora. Nu știu de ce îmi e mai teamă.  

Sunt zile în care tot ce vreau e să tac. Să nu deranjeze pe nimeni tăcerea mea, să nu creadă nimeni că s-ar ascunde în spatele ei tristeți sau lupte. Poate așa gândești și tu, care îmi oferi mereu astfel de zile mute. Și poate m-aș simți bine dacă nu aș ști că pe alții îi răsfeți cu gândurile tale.

Încerc să uit că lemnul e acolo. Caut un ghem moale și-l rotesc în tăcerile mele.Dar nu ajută mereu.

Pentru că sunt și zile în care tot ce vreau e să vorbesc. Să vorbesc sau să scriu. Iar atunci tăcera ta nu mă ajută.