Invizibilitate=suferință

                Spatele-i era holdă de bice, care mușcau necruțătoare din carnea-i obraznic de albă, în timp ce în inima sfâșiată simțea cum răscoleau lacome zeci de gheare ascuțite. Iar ochii! Ochii îi sunt acoperiți de nori grei de sânge ori de câte ori el nu o vede, căci ochii-i oglindesc inima înjunghiată de indiferența lui cazonă.  Ea se simțea precum o micuță și primitivă Heidi din inima munților în preajma acestui personaj hiperactiv, avid de nou, de tehnologie, de secolul viitor. El mereu cu un pas înainte, ea dintotdeauna cu cinci pași în urmă...                                                                                                                                                 

          De ce minți spunând că opusele se atrag când este evident că nu este așa? Nu ar trebui să îi încurajajezi speranțele cu zâmbetul tău indulgent, aruncând-o și mai adânc în mrejele amăgirii. Spune-i mai bine: “Heidi, micuțo, el nu te vede.” Iar ea va izbucni probabil într-un agonal și distructiv bocet lăuntric, punându-și pe chipul spălat de prea multe lacrimi, o mască inexpresivă a indiferenței. Poate treptat bocetul va devein plânset, mai apoi suspin și în cele din urmă va dispărea. Sau poate va dăinui pentru totdeauna într-un colț ascuns al inimii ei. Dar decât  o exhortație mincinoasă, mai bine o foarfecă pentru a-i tăia aripile negre ce nu ar ajuta-o nicicând să zboare. Ar fi ignobil să încurajezi direcționare sentimentelor ei pure spre cineva care nu o vede.    

               Suferința ei latentă ar căpăta proporții uriașe dacă i-ai încuraja speranța că el își va deschide ochii și va vedea dragostea ce i-o poartă. Dar știind adevărul, știind că șansele sunt infime, se va resemna treptat. Se va întreba mereu cum ar fi fost dacă ar fi îndrăznit să lupte cu timiditatea, va continua să zugrăvească pe fundalul inimii ei obosite scenarii fezabile, ce vor rămâne pentru totdeauna doar în imaginația-i dominată de el. Sau poate va lăsa catharsisul să se manifeste și va așterne totul pe hârtie eliberându-se astfel, evadând din colivia în care imaginea acestui Făt-Frumos de gheață o ținea captivă.                                      

              Dar până va găsi în sine puterea de a se elibera de chipul lui, va suferi în tăcere precum o firavă nereidă ce și-a frânt aripile, fără de care este incompletă, fadă. Durerea are multe forme, iar invizibilitatea este una dintre ele. A fi invizibilă pentru persoana pe care-o iubești în taină și totuși atât de evident este cumplit, fiindcă tu arzi în fiecare clipă, privindu-i chipul de gheță. Bucăți din tine se mistuie încet, iar tu îți aduni propria cenușă într-un borcan. Iată la ce e bună dragostea nemărturisită- la umplut borcane. Dacă iubirea ar fi reciprocă poate ai avea un borcan plin cu constelații sau cu ghiocei culeși de pe lună….

             Dar tu ai cenușă. Ia borcanul plin cu plumbul ăsta cu textură nisipoasă, ia și bucățile care au mai rămas din tine, urcă-te în trenul nefericirii cu toate gândurile tale și instalează-te cât mai comod, probabil vei zăbovi o vreme pe acolo. Privește partea bună: nu-ți trebuie bilet. Dacă ai mai mult de 3 mililitri de suferință în inimă, poți rămâne cât dorești… Iar ție, Heidi, nu-ți trebuie nici măcar atât. Ești invizibilă, îți amintești?...

Dacă ai putea fi orice...

Și dacă ai putea fi orice, atunci ce ai alege să fii?

Eu aș vrea să fiu un curcubeu în deplina sa ubicuitate ca toți cei din jur să mă vadă peste tot, dar să nu știe unde să mă găsească fiindcă fărâme de lumină dispersată ar fi împrăștiate haotic pe fundalul unui cer de un albastru murdar de petele norilor de abia opriți din plâns. Însă deși mici cioburi din mine ar fi dispuse în văzduh pe o suprafață aparent de nedeterminat și de necuprins, eu nu aș fi decât într-un singur loc, un loc doar de mine stiut...

Aș fi un fenomen bizar pentru mulți și totuși atât de simplu de înțeles pentru cei ce vor să înțeleagă, astfel că farmecul nu ar fi misterul ascuns al apariției curcubeului, fiindcă acesta e de mult elucidat.  Fascinant ar fi doar felul cum m-aș ivi în mod inopinat, surprinzând zâmbete colorate pe chipurile copiilor după ce apriga ploaie le-a răvășit terenul de joacă, decorându-l într-un stil sordid, având ca element dominant de decor noroiul rece și mlăștinos. Păcat că nu mulți copii pot construi castele din noroi, de ce ar fi el mai puțin fascinant decât nisipul?…     

Dar nu îi voi judeca acum pentru supeficialitatea lor căci tot ce vreau e să-i fascinez și pe copiii mici și pe cei mari. Îmi place să cred că pentru aceștia din urmă aș fi un edulcorant al grijilor, problemelor și al veșnicului stres al secolului douzeci și unu, dar câți copii mari își mai fac oare timp să priveasca cerul, mai ales după furtună, când tot ce vor e să-și ferească pantofii de umiditatea săracelor picături disprețuite? Câți mai pot străpunge norii privirii alterate pentru a mai distinge o pată de frumusete aruncată aleatoriu pe un fundal plumburiu, ca o floare de mucigai? 

Într-un astfel de timp abstrus ar trebui să mă întreb de două ori dacă vreau să fiu un curcubeu…Dar vreau. Însă nu o pată multicoloră pierdută pe fundal mefistofelic, nu!                 

Azi vreau să fiu un curcubeu nonculoric!...

Mâine poate voi vrea să fiu o picătură rece și translucidă de ploaie… Nu-mi pasă că mă vor disprețui atâta timp cât mă voi putea strecura în pantoful vreunui superficial și astfel să-mi săvârșesc răzbunarea chiar dacă ar avea probabil prețul scurtei mele vieți de picătură marmoreică. Dar nu aș suporta să zac într-o baltă a suferinței alături de alte picături disprețuite și urâte de superficialii care n-ar înțelege natura noastră apoasă, felul nostru de-a fi.

Dacă-aș fi o picătură de ploaie, cu siguranță aș ataca un pantof!

Dacă-aș fi un curcubeu, poate aș vrea să fiu nonculoric...

Caut un automat de secunde lichide la pahar care să mă ducă unde vreau

Deci ce caut? Caut ani.

Caut ani prin trecutul meu, caut  greșelile  din anii respectivi și o cale să le-ndrept. Dar ca să repar greșelile trecutului trebuie să mă-ntorc. Da, caut să mă întorc. O cale… Vreau o mașină a timpului! Trebuie să caut piesele și apoi o schiță sau mai bine un proiectant și un mecanic să fiu sigură că mașina funcționează. Apoi? Apoi trebuie să caut un mod de a vorbi cu mine din trecut fără să mă sperii și trebuie să-mi caut cuvinte potrivite să mă determin să evit greșelile din viitorul variantei mele din trecut, viitor ce îl cunosc deja, fiindcă pentru eu din prezent, este trecutul. Caut să rămân cât de mult posibil în trecut, să îndrept greșeli și să trăiesc din nou copilăria…

 Ce caut? Caut ani.

Ani pentru a arunca o scurtă privire în viitorul meu, cu riscul de a mă speria sau de a nu mă recunoaște… Odată  ajunsă în viitor cu mașina timpului ale cărei piese sper să le găsesc, căci le voi căuta perpetuu, aș căuta cu teamă o mai vârstnică variantă a mea. Oare cum aș arăta? Oare m-aș recunoaște? Dar ce aș face și  pe cine aș avea alături? … Dar eu din viitor cum aș reacționa la întâlnirea cu eu cea de acum, deci cu cea din trecut? Oare eu din viitor aș vrea să vorbesc cu trecutul meu, sau aș fi prea supărată pentru greșelile ce nu au putut fi îndreptate? Oare cum ar reacționa cele două eu? Și ce sfaturi aș primi de la mine din viitor, ce nu fac oare bine în prezent?...

Ce caut? Caut ani.

Prea multe întrebări și niciun răspuns. Caut ani fiindcă simt cum secundele zboară prin și pe lângă mine tot mai repede, iar eu plutesc undeva între cele trei euri, neștiind tot ce ar fi trebuit să fac sau să nu fac în trecut, cum va arăta viitorul și pentru ce m-aș dojeni atunci pe mine din prezent.

Caut piese pentru a construi o mașină a timpului, un proiectant și un mecanic iscusit. Caut oare prea multe? Dar unde le găsesc? Cu ce să-ncep? Căci până acum singurele piese pe care le-am primit au fost amintirile, dar prin ele nu reușesc decât să arunc nostalgii asupra prezentului. Și  am mai primit imaginație și teamă, sau mai bine zis le-am găsit în mine, unde cred că au fost dintotdeauna. Cu ce mă ajută aceste piese? Să privesc spre un posibil viitor. Uneori mă înspăimânt, alteori, când granule de optimism reușesc să se strecoare printre bulgării de pesimism, reușesc să zâmbesc gândindu-mă că poate va fi bine.  

Ce caut?

Caut un automat de secunde lichide la pahar care să mă ducă unde vreau ca să mă pot vizita în trecut și în viitor oricând, fiindcă piesele pe care le-am primit nu pot schimba nimic, poate doar prezentul….Dar cine reușește să trăiască în prezent tot timpul?...

Urma sângelui tău pe zăpadă...

Tuberculos polen de vise fără aripi tuşeau şi plămânii ei inundaţi de spleen…iar tusea nu avea remediu reîncarnându-se treptat într-o formă acută de cenuşie tuberculoză.

Ea nu vedea albul purificator, nu vedea ţurţurii îngheţaţi atârnând de crengile copacilor ca mici stalagtite translucide. Ea vedea doar urma sângelui tău pe zăpadă!... Şi căuta dezorientată atunci când stropii roşiatici se pierdeau din pricina stratului proaspăt ce se aşternuse peste noapte. Cu mâinile învelite într-o subţire pojghiţă alb-albăstrie din pricina aprigului ger, dădea omătul proaspăt de-o parte, căutând stropii roşii din tine, căutându-ţi buimăcită şi deznădăjduită urma...

Căci nu vroia să te piardă, deşi erai pe jumătate pierdut...ea încă spera că te-ar putea găsi şi te-ar îmbrăţişa atât de strâns încât îmbrăţişarea să fie precum o cataplasmă miraculoasă ce te-ar vindeca pe vecie. Te-ar vindeca de tine ca să te îmbolnăveşti de ea şi de parfumul pielii ei dimineaţa...

Însă era naivă, căci nu te-a găsit, însă a fost găsită!...În acea dimineaţă de decembrie, pe marginea drumului, prăbuşită în pătura rece de zăpadă şi pe jumătate îngheţată. Te-a căutat în agonie toată noaptea, deşi întunericul o împiedica să vadă urma sângelui tău pe zăpadă...A continuat să te caute cu ultimele puteri, fiindcă afară era mai puțin întuneric decât în ea...

Nu, povestea voastră nu e din cele cu final fericit, dar încă se gândeşte la tine, să ştii! Şi ori de câte ori priveşte trandafirul pe care i l-ai dăruit în acea ultimă zi şi pe care l-a uscat cu grijă, îl stropeşte cu lacrimi de dor. Cu lacrimi de sânge...

Rostogolind înţelesuri (sau cum să hrăneşti hârtia)

Se ia un cuvânt şi se rostogoleşte prin toate ungherele minţii tale, până ce-l dezbraci de toate sensurile şi le alegi pe cele care-ţi mângâie cel mai suav auzul, precum femeia alege rochia ce-i picură în ochi fâşii mătăsoase de frumos. Apoi inoculezi cuvântul, cu tot cu sensul favorit, într-o structură cu iz intens de metaforă, iar noua construcţie, cu toate înţelesurile ei, o integrezi într-o zglobie frază şi...s-o înţeleagă cine poate ori cine vrea, cum vrea ori cum poate! Căci rostogolind cuvinte, rostogoleşti înţelesuri...

rostite,

închipuite,

scrise

ori gândite...

Jucându-te cu ele, le scalzi în sirop de imaginaţie amestecat cu granule de sensibilitate, iar când s-au îmbibat bine, le rostogoleşti prin fărâme din tine.

Uneori sensul cel mai lăptos şi apetisant, ce încântă până şi papilele gustative ale unei coli albe, deprimată-n goliciunea sa, nu-l găseşti decât dezbrăcând cuvântul de toate hainele-i mirosind a pagini de carte veche. Şi ce frumos e când dezgoleşti un cuvânt pentru a-l învălui apoi în haine croşetate de tine!...


În încercarea de a scrie o psiluneală inspirată de o zi decembrie de duminică...

Echilibristică într-un pahar cu vise

Poate că lumea-i doar un imens glob de sticlă în care fiecare înoată în propriul pahar cu vise... Paharul meu?...Deși e plin, eu nu prea știu ce-l umple, căci atât visele cât și visurile mele hoinăresc dezordonate mai mult pe marginea paharului, uitându-se adesea la lună și respirându-i parfumul. Iar eu încerc să mă joc  cu ele de-a „dresoarea  tigrilor obraznici” și cu fraze lungi hrănite cu efluvii de metafore  zdrențuite pe post de bice încerc să conving înverșunatele fiare să sară înapoi în pahar, căci marginea acestuia este înșelător de alunecoasă, iar eu nu vreau ca tigrișorii să cadă...                                                                                       
Știu că v-am hrănit cu aripile tutor buburuzelor din stomacul meu, cu fluturii speranței ce dansează perpetuu pe retina sufletului, cu ritmurile contradictorii ale inimii mele naive, cu idei adăpate de imaginația-mi ce se joacă pe o pajiște presărată momentan doar cu boboci plăpânzi. Intuiesc dorința voastră de a zbura, dragi vise, și de a plana deasupra lumii întregi, nu doar într-un pahar fad și translucid. Dar dragelor, în pahar sunt eu!  Nu dați uitării făuritoarea aripilor voastre pentru faptul că îi e teamă de a se cățăra pe marginea paharului.                                                                                                                                     

Teama e umană, iar temerile mele reprezintă  o parte din mine. Teama  ne ține uneori ancorați în realitate. Da, știu... Voi sunteți vise, însă visele și realitatea nu ar trebui să fie paralele ci să se intersecteze regăsindu-se astfel...sau poate să se piardă în regăsire...  Vâslesc singură într-o barcă pe oceanul viselor dintr-un pahar și astup găurile bărcii cu bucăți de realitate ca să-mi mențin echilibrul pe tumultoasele valuri ale imaginației și să nu mă scufund, pierzându-mă în neant printre himerele subconștientului...                                            

               Realitate, îți mulțumesc pentru concretul necesar hrănirii dozei de luciditate din mine.       

               Vise zugrăvite pe pereții paharului meu, vă mulțumesc pentru abstract- oxigen al tinereții mele...


...Și se mai poate ca uneori doi visători să împartă un pahar cu vise, iar atunci culorile lor sufletești se contopesc în spectaculoase focuri de artificii proiectate pe bolta zbuciumului lor interior precum un cer stropit de mii de stele mai jucăușe chiar decât  licuricii în serile de vară.  

E decembrie. Și fluturi de gheață dansează...

Dar oare visez stele? Nu sunt verzi…nu pot fi…

Dar dansează ca mici fluturi albi sub ploaia petalelor de cireş şi sclipesc precum bobiţe de mărgăritar pierdute în apele repezi, reci şi limpezi ale vreunui pârâu în plină lună mai, la umbra deasă a pădurii tainice- adăpost pentru secrete şi fugari.

Dar dansul lor e fără de început şi fără de sfârşit, căci peste părul meu lăsat în voia aprigei adieri, necontenit se scutură făină rece, umedă şi sclipitoare. Dar intră în pielea mea îngheţată ca într-un aluat şi dacă cerul va mai cerne multă prin sita sa magică, mă tem că am să cresc şi-am să mă umflu ca un cozonac uman.Dar apa mi se prelinge pe degete, nu le hrăneşte, doar le sporeşte textura şi temperatura marmoreică...Da, apa. Căci ninge peste mine, peste valea adormită, peste casele tăcute ce tuşesc fum negru pe hornurile bătrâne de guturaiul prea multor ierni.

Da. Ninge. Primele stele jucăuşe de zăpadă proaspăt suflată din înălţimile cerului cad alene, dansând pe ritmurile unei apăsătoare tăceri. Micii dansatori se lasă în voia adierii ce capătă treptat alură de viscol, fac piruete, se adăpostesc pe genele mele ce-mi păzesc ochii captivi în mrejele acestui dans alb, iluzoriu, a cărui frumuseţe aproape o uitasem în timpul în care dansatorii au fost absenţi. Însă acum au revenit la fel de palizi, de reci, de zglobii şi câtuşi de puţin nemuritori. Căci după dans, delicaţii fluturi năstruşnici îşi preschimbă albul în transperenţă, topindu-se şi prelingându-se alene pe pielea mea, pe pielea ta...pe pielea mâinilor noastre ce se vor împreunate, dar nu-ndrăznesc să se atingă...pe buzele noastre ce vor a se contopi într-un sărut, dar o timiditate exacerbată le îngheţă orice impuls.  

Ninge…

Ninge peste tot şi toate.

Ninge peste noi.

E decembrie.... 
(Și aș vrea să-mi încălzești mâinile cu focul gândurilor tale...)

Mai aşteaptă-mă, te rog!...

Secundele apasă nisipul din clepsidra inimii tale cu greutatea unui an, astfel că asteptând 10 secunde, simți parcă toate lancinantele suferințe pe care le-ai întâmpina în 10 ani de așteptare implacabilă…  De ce oare atunci când aștepți, scurgerea timpului ar putea fi întrecută și de cel mai lent melc dintr-o duzină, dar atunci când trăiești un diafan moment de fericire în apogeul inconstanței sale și ai vrea cu disperare să oprești timpul în loc, să-l închizi în colivia sufletului tău din momentul acela vag de fericire, zboară mai rapid ca vulturul cu ochii sticlind după frăgezimea cărnii unei noi victime? De ce trebuie să privească totul peiorativ și infatuat?...

Tu aștepți cu nerăbdare un răspuns, neștiind că eu aștept cu nerăbdare să-ți răspund… Tu ești ultragiat căci vezi  cum n-a trecut decât o oră pe când simțeai că s-a scurs deja un an, neștiind că timpul se joacă și cu mintea mea, că-mi torturează toate dendritele răbdării și că nu mi-a mai lăsat decât o agonie crepusculară în care să zac. Să zac așteptând.

Și nu pot face nimic mai mult. Simt privirea inchizitorială a veșnicului tiran și zâmbetul său satisfăcut de suferința răbdării mele ajunse la capăt și a liniștii evaporate total și înlocuite de agitația cu neputință de diluat. Iar mintea mea înoată într-o baltă sângerie de întrebări. Da, mă gândesc involuntar la tine.  Mă întreb dacă tu te întrebi de ce nu îți răspund sau dacă te întrebi dacă mă-ntreb dacă te întrebi de ce nu îți răspund…

Ce pot face eu? Nu am nicio putere în fața timpului nemilos care m-a țintuit aici, într-o încăpere goala, fără nicio cale de comunicare… Ce vrei să fac? Pot doar să sper că înțelegi că timpul ne-a jucat o mare festă. Dar poate ne testează doar răbdarea, dorința, curiozitatea… E mai mult decât un jucător timpul ăsta, e un jucător viclean, înșelător, îndoielnic și adunându-le pe toate..e-un tiran!

Dar rezistă prietene, nu te panica! Mâine e o nouă zi și poate timpu-mi va arăta clemență și mă va lăsa să ies din indezirabilitatea acelei camere goale, scăldată-n negurile telurice ale unei răbdări sfârșite, devorate. Mâine sper că mă va lăsa să vorbesc cu tine!

Fiindcă știu că tu aștepți cu nerăbdare un răspuns, neștiind că eu aștept cu nerăbdare să-ți răspund…   

Hai în mare cu mine!...

Bătrânul şi marea îmi chinuie adesea cugetul cu diverse întrebări existențiale…Dar poate marea e bătrână şi bătrânul e mare căci a strâns mulţi ani în borcanul vieţii sale. Sau poate marea vrea un tânăr sau poate o tânără sau poate chiar pe tine ca să-şi atenueze răcoarea valurilor mestecându-te şi gustând din căldura ta.

Sau poate marea vrea doi tineri. Poate ne vrea pe noi doi. Cum ar fi să ne luptăm împreună cu valurile mângâind scoicile cu tălpile noastre şi descâlcind fire de alge printre muchii tăioase de pietre? Şi tu să-mi strigi că ai sare în ochi iar eu să-ţi spun că apa sărată mi-a intrat în gură, şi să te sărut ca să-ţi dau si ţie câteva cristale de sare? Iar tu mi-ai răspunde că buzele mele sunt prea sărate dar că au gust bun şi că ar putea deveni dropsurile tale preferate...apoi ai vărsa o lacrimă în ochiul meu ca să am şi eu sare în ochi, iar eu ţi-aş spune că sarea ţi-a înceţoşat privirea şi că acum şi privirea mea este înceţoşată şi nu vom putea vedea valurile, iar dacă unul va fi mai furios riscăm să ne răpească cu sine în adâncuri.

Atunci tu mi-ai spune că nu vrei să mă răpească nimeni de lângă tine, eu te-aş lua de mână şi ţi-aş spune să nu-mi dai drumul niciodată căci dacă cineva va vrea să mă răpească, va trebui să ne răpească pe amândoi şi vom reuşi să evadăm împreună...

Şi aşa am creşte mari împreună,

ţinându-ne de mână,

într-o mare bătrână ... 

Te caut, dar eşti de negăsit...

       Cu faţa biciuită de aprigul vânt, îmi continui drumul fără de sfârşit. Te caut perpetuu dar se pare că eşti de negăsit. Şi poate că-i mai bine aşa, căci dacă te-aş găsi, atunci aş pierde o parte din libertatea mea, fiindcă ar trebui să o împart cu tine.

De ce nu te găsesc? Numai tu ştii sau poate că nici tu...Poate că sufletul tău e dominat de grandomanie şi de narcisism într-atât de mult încât nici tu nu mai ştii cine eşti, crezându-te mult superior pentru autoanaliză, crezând că alţii trebuie să te analizeze şi socotind orice critică un sacrilegiu la adresa ta. 

Eu nu te cunosc fiindcă te-am căutat în zadar, dar ştiu că eşti orgolios peste măsură şi mai ştiu că eşti precum un poltron emaciat, fugind de teama unei priviri, ştiind că ar putea fi o privire pe care n-ai să poţi s-o uiţi uşor. Şi fugi...Fugi continuându-ţi drumul incorigibil, dar refuzând să admiţi când greşeşti, refuzând să urmezi o altă cărare ce ar putea fi pavată cu trăiri şi emoţii proaspete şi alegând în schimb aceeaşi veche potecă pe care toţi o aleg. Dar nu mă surprinzi fiindcă ştiu că în esenţă toţi sunteţi la fel chiar dacă în aparenţă diferiţi. 

O voce tremurândă îmi tot şopteşte că tu ai putea fi altfel, dar acea voce e optimismul din mine, deci nu mă-ngrijorez căci ştiu că este în minoritate. Ştiu că nu sunteţi toţi la fel fiindcă fiecare persoană este unică, dar mentalitatea ta nu diferă cu mult de-a lor sau chiar deloc...Aceeaşi concupiscenţă, acelaşi mod ireverenţios de a gândi... aceiaşi!

De asta poate că e mai bine că nu te găsesc sau că tu nu vrei să fii găsit...Nu ştiu... Ceea ce ştiu e că te caut. Şi o fac pentru a-ţi da şansa de a te regăsi, dar dacă refuzi această şansă, este pierderea ta şi atunci vei fi condamnat să rămâi în strâmta şi săraca lume a  lubricităţii, perpetuu personaj al unei diatribe cu accente de tragedie...

Dar rămâi cu bine, rămâi unde vrei tu. Poate într-o zi o să te laşi găsit sau poate te voi găsi fără să vrei, salvându-ţi sufletul din marea mediocrităţii, dar luând o fărâmă în plus de normalitate asupra sufletului meu odată cu intersectarea destinelor noastre şi poate pentru un timp unirea lor într-unul singur. Optimismul îmi strigă că pentru totdeauna, dar ştiu că dacă te voi găsi vreodată, va fi doar pentru un timp... 

Tell me your secret!...

             Cum, tu n-ai aflat?! Eu vreau să cumpăr secrete, nu ştii? Zi-mi secretul tău şi-l cumpăr cu-n bănuţ mefistofelic! Căci propriile-mi secrete nu-mi ajung şi vreau a ma delecta cu lugubrul labirint al trecutului tău...

            Sunt avidă în special de detalii minuţioase, căci dacă-mi spui doar când, cum, unde şi ce ai făcut, eu nu voi fi nici pe departe mulţumită. Eu vreau să ştiu tot ce se ascunde în spatele privirilor voastre inocente ce adăpostesc secrete fascinante, emoţionante, uneori puţin zaharisite poate, alteori cutremurătoare...

            Dar nu te voi judeca indiferent de natura secretului ce-l ascunzi într-un sac bine legat şi îngropat adânc printre alte felurite amintiri. Să nu te aştepţi din partea mea la vreun acces de ilaritate sau la persiflări, nu! Tot ce vreau e să sting focul voracităţii din mine cu stropi înceţoşaţi din trecutul tău şi al altora.

Poate cândva voi reuşi să reduc flăcările nimicitoare ale curiozităţii la câteva scântei pâlpâinde, dar acum totul arde. Flăcările mă mistuie şi nu-mi dau pace şi singurul mod de a le domoli sunt şoaptele secretelor voastre, şoaptele sunt singura morfină ce temperează pe moment văpaia, dar odată trecut efectul, parcă flăcările renasc şi de fiecare dată mai mari.

Nu m-aş fi gândit înainte că apa poate lua foc, dar se pare că picăturile secretelor voastre sunt fierbinţi şi-n loc să stingă curiozitatea unui suflet avid de poveşti, secrete şi gânduri străine, ele sunt precum benzina. Ard! Şi ard în mine odată cu mărturisirile cumpărate cu bănuţi mefistofelici şi vorbe glazurate cu deşertăciune.

Poate că focul nu poate fi stins decât cu lacrimile propriilor secrete odată acceptate, dar mărturisirile străine sunt precum smoala topită cu gust de zahăr, pe când propriile ascunzişuri ale trecutului sunt îngheţate şi au gustul amărăciunii presarată cu piper.

Tu ce secret ascnzi în spatele privirii ce încearcă să se furişeze în alte minţi pentru a fugi din labirintul propriul trecut?

Oamenii- imens puzzle al diversității

De veghe în lanul de secară am stat în fiecare seară așteptând să te ivești din josul văii. Și te așteptam fredonând melodia noastră preferată…acea melodie pe care am ascultat-o răsunând din căștile conectate la vechiul tău mp3…contemplând linia orizontului unde cerul era brăzdat de fâșii zdrențuite, trandafirii, stropite cu picături de amurg văratic…. Vântul unduia iarba în ritmul muzicii și dădea șoaptelor tale o rezonanță atât de caldă…în perfectă concordanță cu ritmul bătăilor inimilor noastre…

Două inimi bătând într-un lan de secară pe fundalul melodiei lor preferate. Dar melodia lor preferata e însuși compilația ritmurilor interioare a două suflete  ce sunt în perfectă armonie. Idealurile și caracteristicile ce curgeau prin venele noastre, spre și dinspre inimi, erau desigur diferite, dar diferențele noastre ne-au adus împreuna.

Fiindcă uneori  opusele se atrag.

Fiindcă trebuie să acceptam că nu toți oamenii sunt sau gândesc la fel ca noi.

Fiindcă trebuie să conștientizăm că prin diferențele noastre ne putem completa reciproc.

Fiindcă prin diferențele noastre putem crea un imens puzzle al diversității umane.

Fiindcă fiecare persoană e unica.

Fiindcă fiecare dintre noi este special prin diferențele sale, prin modul de a gândi, de a se exprima.  

Prin esența sinelui.

Putregaiul şi formele sale...

 Brânduşele umpleau smaraldul impur al câmpului de octombrie, dar ce izbitor contrast între impuritatea verdelui murdar de rugină şi liliachiul parfumat al unei brânduşe! Trebuie să culeg acest ultim strop de vară din nemărginita toamnă până nu-l cuprinde putregaiul! Dar ce e de fapt acest putregai ce există în cantităţi considerabile în jurul nostru şi în noi? 

De fiecare dată când nu reuşeşti să vezi frumosul din cauza rădăcinilor sale urâte, cred că un gram de putregai se aşterne pe sufletul tău aparent aflat încă în termen de valabilitate. Şi ori de câte ori un copil îţi zâmbeşte sau îţi pune o întrebare, iar tu nu îi răspunzi cu un zâmbet, să ştii că în acel moment putregaiul din tine lucrează, te domină, te controlează, dictându-ţi acţiuni şi gesturi acoperite de un văl decrepit, mucegăit, pestilenţial.

Ori de câte ori acţionezi sub influenţa instinctelor negative şi oarbe, incapabile de a sesiza sentimentele şi emoţiile celorlalţi, rănindu-le astfel prin gesturi cu alură de pumnal tăios, grame de putregai se adună, se depun pe membrana fragilă şi uşor influenţabilă a sufletului tău, a personalităţii tale.

Şi totusi, putregaiul rămâne subiectiv în ciuda obiectivităţii aparente ce-l îmbracă, fiindcă poate ceea ce eu consider a fi putred într-un om, altcineva poate că va găsi acel ceva înfloritor, revigorant. Dar aceste percepţii depind de fiecare persoană în parte şi de concepţia fiecăruia despre bine şi rău, urât şi frumos.

Cum percep eu putregaiul?
Îmi place să cred că nu este de necombătut. Îmi place să cred că poate fi estompat, diluat cu acetonă extrasă din zâmbete, şi astfel membrana lemnoasă a sufletului îşi poate recăpăta aspectul neted, îngrijit, frumos. Aspectul numai. Urme de putregai vor rămâne fie pe suprafaţă, fie inoculate în scoarţă, căci odată ce te cuprinde acest văl, nu îl vei înlătura niciodată în totalitate.

Dar poate că nu te cuprinde...De unde ştim că putregaiul nu este un văl aruncat asupra noastră încă de când ne începem existenţa? Probabil a fost dintotdeauna, fiindcă nu am cunoscut, nu cunosc şi probabil nici nu voi cunoaşte vreodată un suflet neatins câtuşi de puţin de putregai...Desigur, în măsura în care poţi cunoaşte un suflet...

Adevărul este că nu ştiu ce e putregaiul

sau dacă e urât ori frumos. Îmi place aspectul 

florilor de mucigai, dar nu şi parfumul pestilenţial ce le învăluie...

Ne desparte o fereastră

Plânge cerul de septembrie peste focul mocnit al privirii mele… Noroc că lacrimile se preling pe fereastra translucidă a camerei  căci altfel ar stinge și ultima scânteie din ființa mea și aș rămâne ca un neurastenic zbătându-se și pierdându-se pe sine în  obscuritate. Însă  în ciuda faptului că mi-a mai rămas doar o plăpândă și vag scânteindă scânteie, sufletul meu inconstant crede că doar ploaia-i mai poate cauteriza zgârieturile vechi și totusi dureros de noi, chit că prin aceasta ar putea provoca permanenta moarte a scânteii.                               
 Dar chiar de-aș  vrea sa-i fac sufletului pe plac, între mine și mateloții translucizi ce cad neîncetat dinspre înălțimea abisală a cerului există o neclintită fereastră a cărei suprafață e la fel de dură și rece ca un strat de gheață de la Poli. Nu pot sparge fereastra singură fiindcă risc să mă tai în cioburile-i nemiloase și să rămân cu mâinile sângerânde fiindcă ploaia nu pare că ar binevoi să le spele. De ar fi una din acele ploi călduțe de iulie, nu aș ezita să folosesc ușa pentru a întâlni picăturile și a zăbovi sub atingerea lor. Dar nu e așa. Este ploaie tomnatică, rece și cu o considerabilă doză de mister inoculată în fluiditatea ei. Iar enigma aceasta ce o înconjoară pare a fi insurmontabilă.                                                                           De ce trebuie să existe o fereastră între noi? Și de ce vrei tu, ploaie, ca eu să o sparg singură? Tot ce vreau e să-ți  îndrepți egoistele picături spre fereastra mea și să-mi demonstrezi că încerci să o spargi, că încerci să ajungi la mine. Cum altfel îți inchipui că vom putea comunica?  Cum altfel voi putea să-mi recuperez ultimul strop de vară pe care mi l-ai răpit?                                                                                                                                                                       Întrebarea este cine are mai multă nevoie de cine, nu-i așa? Iar acest procent nu e niciodată 50-50… Știu că tu îți poți continua la fel de bne existența și fără mine căci ești dintotdeauna și pentru totdeauna. Dar eu? De ce nu poți vedea că ai putea fi paliativul unei suferințe lancinante și a unui suflet aflat în plin zbucium stelar? Credeam că lacrimile tale izvorasc din ochi mai calzi, mai umani, dar poate că m-am înșelat…Presupun că nu-mi voi recupera stropul de vară nicicând…                                                                                                                   Văd că nu vrei să comunicăm, ploaie…ce-ți pasă ție? Sempitern curgătoare. Sempitern schimbătoare.                                                                                                                                                           Iar eu…oricâtă voință aș căuta în propria-mi sevă, nu pot sparge singură fereastra…

Puțin polen sufletesc...

              Și aș vrea să pot păstra puțin polen sufletesc într-un borcan, pentru a-l folosi în zilele când îmi simt sufletul înghețat de melancolie și monotonie existențială...
             Și atunci  interiorul făpturii mele nu ar mai zace în pustiul sinelui, când exteriorul ar schița un zâmbet șters pentru că așa s-a deprins, să se comporte „normal”, în condițiile în care normalitatea este dată de majoritate și trebuie să se adapteze. Nu ar mai fi nevoie pentru că aș inhala libertatea în toți porii sufletului și aripi ar exploda în mine, aripi ar crește și înăuntru și înafară. Aș zbura!
             Dacă-aș putea sa conserv cu grija puțin polen sufletesc din momentele în care interiorul și exteriorul sunt în armonie! Aș deschide capacul borcanului în zilele cenușii, aș presăra praful magic în inimă și aș căpăta puterea de a zâmbi, indiferent de cât de răvășitoarea ar fi starea eului...
               Dar fericirea și zâmbetele nu pot fi închise într-un borcan pe care să-l deschizi când vrei...acest polen nu poate fi păstrat în niciun recipient, trebuie să îi savurezi vraja pe moment, până nu se risipește.
              Și ce dacă? Poate că nu am polen, dar am un borcan! Gol, dar totuși un borcan. Și îl pot umple cu ce vreau. Da. În zilele în care sufletu-mi este împlumburat de cenușa melancoliei  voi lupta cu norii ca să scot tot cenușiul existențial din mine și să-l pun în borcan.
                Știu că borcanul se poate sparge și că nu voi putea capta toată cenușa, dar voi lua o cutie mare și, dacă va fi nevoie, voi achiziționa un aspirator de spleen.

Poate aș putea umple borcanul cu praf stelar și miez de lună...
Dar am realizat azi ca nu poti umple borcanul cu polenul sufletesc al altora!...

De ce vrei să moară licuriciul?...

Stau sub întunericul diluat cu stele și aștept ca măcar una dintre ele să se desprindă de pe nemărginita boltă căptușită cu abanos și să alunece într-un gest august spre Pământ, spre mine și spre niciunde.    

 Îmi plac stelele. Ele sunt licuricii ce clipesc noapte de noapte  deasupra noastră, chiar dacă nu le vedem tot timpul, fie din cauza balaurilor de smoală numiți nori, fie din pricina altor preocupări.                            
Și dacă-mi plac atât de mult, de ce vreau oare să moară un astfel de licurici? Doar ca să-mi pun o dorință. Dar e drept să piară o lumină pentru o dorință? Nu.                                        
Dar știu că și tu  vrei asta. Și tu, și alții și mai mulți, cu toții vreți să moară biata făptură lucitoare.  Însă dacă privim toți același astru în cădere, atunci din declinul lui se vor clădi mai multe visuri, nu doar unul, și poate unele se vor îndeplini cândva.
 
Când se stinge o stea se aprind visuri în noi. Nu, pieirea ei nu garantează  îndeplinirea dorinței tale, copile, e doar o superstiție, știu. Dar îti poate arăta ce-ți dorești mai mult căci trebuie să alegi dorința imediat ce astru-și începe fulguranta  tură de înot fără cale de întoarcere prin straturile atmosferei, scufundându-se-n neant până la terestra destinație finală.
Și atunci? Atunci tu, muritorule poate ai noroc să-ți dorești ceea ce-ți trebuie. Dar chiar de nu o faci, vei realiza că nu ești singurul în Univers cu viața privată de efemeritate. Vezi?  Și stelele pier..Chiar dacă trăiesc mai mult ca noi, și sclipirea lor are o limită. Poate înveți de la ele să prețuiești viața mai mult. 
Mulțumește-i întunericului! Nu ai vedea stelele fără el… 
Dar știi ce-ar fi mai bine?                                                       
Să iei o păpădie, și în timp ce sufli cu putere în direcția ei, să-ți pui dorința. Semințele ei se vor împrăștia și din ele vor răsări alte păpădii. Astfel din moartea unei ființe pot renaște mai multe. Nu ar mai fi însă la fel deoarece păpădiile sunt mai la îndemână, mai mici și nu strălucesc, nu-i așa?  
Iar tu, egoista ființă avidă de praf stelar, vrei să moară licuriciul!      
Nu te teme, toți avem o mai mică sau mai mare doză de egoism stocată în vene…Și eu vreau să inhalez  praf de stele căzătoare și să visez…                                                                    

                           

Să scoatem sufletele tomnatice de la naftalină...

         

                 Mateloți translucizi și umezi îmi ating umerii prelingându-se pe brațe, mi se scurg pe chip, pe rochie și pe ploape. Dar sunt reci! De ce nu mai sunt călduți ca ceasurile 18 ale unei zile de iulie? De ce au această nouă textură marmoree? 

                 Dar de ce mai visez oare? A trecut. Vara-și dezgolește umerii de atingerea ultimei cămăși de august, urmând să-i acopere cu greutatea unui tomnatic  palton în nuanțe de septembrie…Și nu e nimic ce putem face.                                                         

                  De acum splendoarea soarelui văratic va fi înlocuită de un ochi de sticlă trandafirie abia perceptibil prin perdeaua norilor plumburii. Și zumzetele verii vor pieri si ele, căci fluturii, albinele și greierii vor pete verzi, nu ruginii. Iar păsările își vor spune ultimele cântece de adio, ultimele șoapte consolatoare pentru un tărâm ce rămâne în urma lor, afundându-se în ploi apocaliptice și praf de frunze sfărâmate pe trotuare pustiite.                                                                        

 

                 Eu vreau fantasmagoricul tărâm văratic înapoi! Vreau ca serile călduțe cu cer îmbibat în praf de constelații să nu se sfârșească nicicând iar cântecele scăldate-n apă de izvor să-mi picure perpetuu în auzul avid de inspirația a 92 de zile petrecute în refugiu sufletesc alimentat de brize blânde cu parfum de vară.  Dar ce înseamnă 92 de zile, copil naiv? Doar știi că nimic nu e sempitern și că timpul ne privește mereu cu aceeași superioritate, mereu peiorativă!...                                 

 

                 Nu avem nicio armă cu care să putem lupta împotriva acestui personaj infatuat, nu-l putem învinge, dar avem totuși un antidot împotriva nostalgiei, și a dorului de crisalida anului, cea de neînlocuit. Desigur că aș putea lua o doză inimaginabilă de opium spre a mă trezi la 1 iunie viitor pentru a savura din nou magia verii, dar ar fi de nesuportat să plutesc trei anotimpuri în letargie, întuneric și somn profund. În 3 anotimpuri se întâmplă atât de multe lucruri și sunt atâtea de trăit că e păcat să te cufunzi în inconștiență doar pentru că un nou început bate-n ferestre, iar ciocănitul sfârșitului se stinge încet pe zi ce trece. Antidotul menit să încălzească sufletele în zilele ploioase de septembrie e un altul… E acel rest de râs din ziua când ți-ai rujat pentru prima oară buzele cu sucul mov al murelor sau acea lacrimă furișată în colțul ochilor când ai constatat că finalul lecturii în care erai atât de adâncită nu a fost cel așteptat de tine, sau acea seară de august când ți-ai scăldat carourile sufletului în luna plină.       

                    Uneori amintirile sunt distructive, reușind doar să ne încețoșeze mintea și inima în regrete  și nostalgii, însă alteori pot avea un efect tamăduitor. Aminitrile sunt dovada certă că lucruri rele și bune deopotrivă s-au întâmplat și deci atât rele, dar și bune ne așteaptă în viitor. E timpul să încui cufărul cu amintirile celor 92 de zile de vară și să descui un alt cufăr pentru a scoate de la naftalină sufletul tomnatic.                 

                 Toamnă, cu negurile tale telurice și pestilențial miros de materie-n degradare sub apăsarea mateloților reci, te-ai ivit la fel de repede ca un poltron emaciat evadat recent din cripta închisorii! Dar astăzi sufletul meu e afabil și astăzi voi alege să văd doar frumusețea strugurilor brumării printre frunze ce mai păstrează încă un verde nealterat de rugină și gust doar boabele lor dulci ca vara care s-a dus și reci ca zilele ce vin…

 

 

Scaldă-ți carourile-n lună!...

         Și ce păcat că stai în casă când afară totul e înecat în abur lunar!... Licuricii clipesc timizi pe boltă și pe frunze, iar tu clipești în fața unui ecran fad sau a unor pagini nisipii dintr-o carte de al cărei final ești atît de departe..căci timpul trece lent când aștepți ceva ce poate nu mai vine niciodată…     

         E în tine un zbucium lin ca un cer de august în ploaia lui de stele! Se foiesc în tine amintiri vagi și îți fâșie derularea lor în creier, dar nu știi dacă ar trebui să rupi foile sau să le legi într-o carte pe care s-o răsfoiești uneori, așa…când simți nevoia unui zâmbet îmbrăcat în semne de întrebare. Parcă ar fi mai frumoase lacrimile acoperite cu șalurile semnelor exclamative, nu? Măcar ai avea certitudinea emoțiilor pe care ți le induc acele picături de sentimente scoase dintr-un cufăr vechi, cu lemnul ros de timp, dar cu mătăsurile neatinse de molii.    

         Dar ce să înțelegi din zâmbete scăldate în semne de întrebare? Nu trezesc în tine decât incertitudini și curiozități, căci știi că nu știi destul și știi că vrei să știi mai mult…                                   

         Și te trezești gândindu-te la numeroase scenarii fezabile, la cuvinte nespuse sau la cât de emaciată e voința ta de a înțelege trecutul, de a înțelege însemnătatea unor cuvinte șovăielnice și a unor figuri de stil netraduse, de a înțelege însemnătatea acelor semne întrebătoare…      

         Însă sufletului tău ecosez îi e teamă să nu-și piardă vreun colț de carou, astfel că-i ordonă  glasului să rămână în umbra tăcută a unui vag și misterios “oare ce-ar fi putut să însemne?...” sau “cum ar fi fost dacă?...”.  

         Și chiar dacă amintiri și întrebări indelebile îți sfâșie tot învelișul interior, preferi să rămâi în cercul tău strâmt, nefăcând nimic. Dar poate că e timpul să vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă, căci tu nu ești un cerc, ci o elipsă. 

                                                                                                    

         De ce te temi să guști din miez de lună? Ieși afară și simte respirația nopții pe obraz … rece... mirosind a tei și a răspunsuri…

         Fă o baie-n abur lunar și apoi vorbește-mi ca de la lunatic la lunatic!...

                        

Culori vs. nonculori

O persoană nonculorică și o persoană  curcubeic zugrăvită își pot asculta oare reciproc vibrația eului lăuntric? Și dacă reușesc într-adevar ce vor descoperi?

Micile și marile detalii deopotrivă conferă unicitate individului, dar indiferit de coloritul nostru interior, aceeasi esență ancestrală picură în venele noastre.  Ar putea așadar constata că aceeași geană vânătă de lumină invadează camera sufletului lor printr-o sticlă translucidă camuflată în fereastră cu geam opac.

Însă chiar dacă la baza evoluției  noastre se găsesc aceleași instincte atavice, nu toți ne cristalizăm personalitatea după aceleași principii, nu avem toți aceleași dorințe sau pasiuni  astfel că nu vom privi lumea din aceeași perspectivă. Vor descoperi poate în urma analizei reciproce a muzicii lăuntrice că o melodie este scăldată în lacrimi de cenușă, iar cealaltă în sărutări solare.

Dar într-un suflet nonculoric nu găsesti  oare și un ciob de curcubeu, iar într-un suflet colorat-un fir de cenusă?  Poate că trebuie să cauți mai întâi în tine însuți opusul ritmului ce-l crezi ritmul tău interior, apoi abia să asculți vibrația altui suflet. Greșesc ?Foarte probabil.

Dar nu e oare o adavărată  imixtiune ca dendritele nonculorice și cele curcubeice să încerce să-și înțeleagă șoaptele? Poate că ar trebui să rămână fiecare în propria sferă pictată atât de diferit!..

Dar cine spune că persoanele ce dansează  pe ritmurile acelorași culori sau nonculori  își pot asculta mai bine atona șoaptă  lăuntrică?

De-aș  găsi răspunsul la aceste întrebări, sau cineva mi l-ar șopti,  l-aș filtra perpetuu prin timpanul ochiului și-al inimii până m-aș convinge că e alcătuit din sacerdotale picături de adevăr. Dar nu cred că m-aș opri decât atunci când timpanul ar obosi…

Poate că unele întrebări nu își au răspuns, sau dacă au, este atât de puțin exhaustiv  că trezește în noi alte zeci, sute, mii de întrebări!...Uneori e mai bine poate să înfrânăm setea inexorabilă de răspunsuri și să ne mulțumim cu tăcerea fadă dar uneori atât de liniștitoare…

Dar stropii de ploaie? Nu sunt translucizi?
Cum e oare sa te scalzi in curcubeu?