Dar oare visez stele? Nu sunt verzi…nu pot fi…
Dar dansează ca mici fluturi albi sub ploaia petalelor de
cireş şi sclipesc precum bobiţe de mărgăritar pierdute în apele repezi, reci şi
limpezi ale vreunui pârâu în plină lună mai, la umbra deasă a pădurii tainice-
adăpost pentru secrete şi fugari.
Dar dansul lor e fără de început şi fără de sfârşit, căci
peste părul meu lăsat în voia aprigei adieri, necontenit se scutură făină rece,
umedă şi sclipitoare. Dar intră în pielea mea îngheţată ca într-un aluat şi dacă
cerul va mai cerne multă prin sita sa magică, mă tem că am să cresc şi-am să mă
umflu ca un cozonac uman.Dar apa mi se prelinge pe degete, nu le hrăneşte, doar le
sporeşte textura şi temperatura marmoreică...Da, apa. Căci ninge peste mine,
peste valea adormită, peste casele tăcute ce tuşesc fum negru pe hornurile
bătrâne de guturaiul prea multor ierni.
Da. Ninge.
Primele stele jucăuşe de zăpadă proaspăt suflată din înălţimile cerului cad
alene, dansând pe ritmurile unei apăsătoare tăceri. Micii dansatori se lasă în
voia adierii ce capătă treptat alură de viscol, fac piruete, se adăpostesc pe
genele mele ce-mi păzesc ochii captivi în mrejele acestui dans alb, iluzoriu, a
cărui frumuseţe aproape o uitasem în timpul în care dansatorii au fost
absenţi. Însă acum au revenit
la fel de palizi, de reci, de zglobii şi câtuşi de puţin nemuritori. Căci după
dans, delicaţii fluturi năstruşnici îşi preschimbă albul în transperenţă, topindu-se şi prelingându-se alene pe pielea mea, pe pielea ta...pe pielea mâinilor noastre ce se vor împreunate, dar nu-ndrăznesc să se atingă...pe buzele noastre ce vor a se contopi într-un sărut, dar o timiditate exacerbată le îngheţă orice impuls.
Ninge…
Ninge peste tot şi toate.
Ninge peste noi.
E decembrie.... (Și aș vrea să-mi încălzești mâinile cu focul gândurilor tale...)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu