Puțin polen sufletesc...

              Și aș vrea să pot păstra puțin polen sufletesc într-un borcan, pentru a-l folosi în zilele când îmi simt sufletul înghețat de melancolie și monotonie existențială...
             Și atunci  interiorul făpturii mele nu ar mai zace în pustiul sinelui, când exteriorul ar schița un zâmbet șters pentru că așa s-a deprins, să se comporte „normal”, în condițiile în care normalitatea este dată de majoritate și trebuie să se adapteze. Nu ar mai fi nevoie pentru că aș inhala libertatea în toți porii sufletului și aripi ar exploda în mine, aripi ar crește și înăuntru și înafară. Aș zbura!
             Dacă-aș putea sa conserv cu grija puțin polen sufletesc din momentele în care interiorul și exteriorul sunt în armonie! Aș deschide capacul borcanului în zilele cenușii, aș presăra praful magic în inimă și aș căpăta puterea de a zâmbi, indiferent de cât de răvășitoarea ar fi starea eului...
               Dar fericirea și zâmbetele nu pot fi închise într-un borcan pe care să-l deschizi când vrei...acest polen nu poate fi păstrat în niciun recipient, trebuie să îi savurezi vraja pe moment, până nu se risipește.
              Și ce dacă? Poate că nu am polen, dar am un borcan! Gol, dar totuși un borcan. Și îl pot umple cu ce vreau. Da. În zilele în care sufletu-mi este împlumburat de cenușa melancoliei  voi lupta cu norii ca să scot tot cenușiul existențial din mine și să-l pun în borcan.
                Știu că borcanul se poate sparge și că nu voi putea capta toată cenușa, dar voi lua o cutie mare și, dacă va fi nevoie, voi achiziționa un aspirator de spleen.

Poate aș putea umple borcanul cu praf stelar și miez de lună...
Dar am realizat azi ca nu poti umple borcanul cu polenul sufletesc al altora!...