Să scoatem sufletele tomnatice de la naftalină...

         

                 Mateloți translucizi și umezi îmi ating umerii prelingându-se pe brațe, mi se scurg pe chip, pe rochie și pe ploape. Dar sunt reci! De ce nu mai sunt călduți ca ceasurile 18 ale unei zile de iulie? De ce au această nouă textură marmoree? 

                 Dar de ce mai visez oare? A trecut. Vara-și dezgolește umerii de atingerea ultimei cămăși de august, urmând să-i acopere cu greutatea unui tomnatic  palton în nuanțe de septembrie…Și nu e nimic ce putem face.                                                         

                  De acum splendoarea soarelui văratic va fi înlocuită de un ochi de sticlă trandafirie abia perceptibil prin perdeaua norilor plumburii. Și zumzetele verii vor pieri si ele, căci fluturii, albinele și greierii vor pete verzi, nu ruginii. Iar păsările își vor spune ultimele cântece de adio, ultimele șoapte consolatoare pentru un tărâm ce rămâne în urma lor, afundându-se în ploi apocaliptice și praf de frunze sfărâmate pe trotuare pustiite.                                                                        

 

                 Eu vreau fantasmagoricul tărâm văratic înapoi! Vreau ca serile călduțe cu cer îmbibat în praf de constelații să nu se sfârșească nicicând iar cântecele scăldate-n apă de izvor să-mi picure perpetuu în auzul avid de inspirația a 92 de zile petrecute în refugiu sufletesc alimentat de brize blânde cu parfum de vară.  Dar ce înseamnă 92 de zile, copil naiv? Doar știi că nimic nu e sempitern și că timpul ne privește mereu cu aceeași superioritate, mereu peiorativă!...                                 

 

                 Nu avem nicio armă cu care să putem lupta împotriva acestui personaj infatuat, nu-l putem învinge, dar avem totuși un antidot împotriva nostalgiei, și a dorului de crisalida anului, cea de neînlocuit. Desigur că aș putea lua o doză inimaginabilă de opium spre a mă trezi la 1 iunie viitor pentru a savura din nou magia verii, dar ar fi de nesuportat să plutesc trei anotimpuri în letargie, întuneric și somn profund. În 3 anotimpuri se întâmplă atât de multe lucruri și sunt atâtea de trăit că e păcat să te cufunzi în inconștiență doar pentru că un nou început bate-n ferestre, iar ciocănitul sfârșitului se stinge încet pe zi ce trece. Antidotul menit să încălzească sufletele în zilele ploioase de septembrie e un altul… E acel rest de râs din ziua când ți-ai rujat pentru prima oară buzele cu sucul mov al murelor sau acea lacrimă furișată în colțul ochilor când ai constatat că finalul lecturii în care erai atât de adâncită nu a fost cel așteptat de tine, sau acea seară de august când ți-ai scăldat carourile sufletului în luna plină.       

                    Uneori amintirile sunt distructive, reușind doar să ne încețoșeze mintea și inima în regrete  și nostalgii, însă alteori pot avea un efect tamăduitor. Aminitrile sunt dovada certă că lucruri rele și bune deopotrivă s-au întâmplat și deci atât rele, dar și bune ne așteaptă în viitor. E timpul să încui cufărul cu amintirile celor 92 de zile de vară și să descui un alt cufăr pentru a scoate de la naftalină sufletul tomnatic.                 

                 Toamnă, cu negurile tale telurice și pestilențial miros de materie-n degradare sub apăsarea mateloților reci, te-ai ivit la fel de repede ca un poltron emaciat evadat recent din cripta închisorii! Dar astăzi sufletul meu e afabil și astăzi voi alege să văd doar frumusețea strugurilor brumării printre frunze ce mai păstrează încă un verde nealterat de rugină și gust doar boabele lor dulci ca vara care s-a dus și reci ca zilele ce vin…