Spatele-i
era holdă de bice, care mușcau necruțătoare din carnea-i obraznic de albă, în
timp ce în inima sfâșiată simțea cum răscoleau lacome zeci de gheare ascuțite.
Iar ochii! Ochii îi sunt acoperiți de nori grei de sânge ori de câte ori el nu
o vede, căci ochii-i oglindesc inima înjunghiată de indiferența lui cazonă. Ea se simțea precum o micuță și
primitivă Heidi din inima munților în preajma acestui personaj hiperactiv, avid
de nou, de tehnologie, de secolul viitor. El mereu cu un pas înainte, ea dintotdeauna
cu cinci pași în urmă...
De ce minți spunând că opusele
se atrag când este evident că nu este așa? Nu ar trebui să îi încurajajezi
speranțele cu zâmbetul tău indulgent, aruncând-o și mai adânc în mrejele amăgirii.
Spune-i mai bine: “Heidi,
micuțo, el nu te vede.” Iar ea va izbucni probabil într-un agonal și distructiv
bocet lăuntric, punându-și pe chipul spălat de prea multe lacrimi, o mască
inexpresivă a indiferenței. Poate treptat bocetul va devein plânset, mai apoi
suspin și în cele din urmă va dispărea. Sau poate va dăinui pentru totdeauna
într-un colț ascuns al inimii ei. Dar decât
o exhortație mincinoasă, mai bine o foarfecă pentru a-i tăia aripile
negre ce nu ar ajuta-o nicicând să zboare. Ar fi ignobil să încurajezi direcționare
sentimentelor ei pure spre cineva care nu o vede.
Suferința ei latentă ar căpăta
proporții uriașe dacă i-ai încuraja speranța că el își va deschide ochii și va
vedea dragostea ce i-o poartă. Dar știind adevărul, știind că șansele sunt
infime, se va resemna treptat. Se va întreba mereu cum ar fi fost dacă ar fi
îndrăznit să lupte cu timiditatea, va continua să zugrăvească pe fundalul inimii
ei obosite scenarii fezabile, ce vor rămâne pentru totdeauna doar în
imaginația-i dominată de el. Sau poate va lăsa catharsisul să se manifeste și
va așterne totul pe hârtie eliberându-se astfel, evadând din colivia în care
imaginea acestui Făt-Frumos de gheață o ținea captivă.
Dar până va găsi în sine puterea
de a se elibera de chipul lui, va suferi în tăcere precum o firavă nereidă ce
și-a frânt aripile, fără de care este incompletă, fadă. Durerea are multe
forme, iar invizibilitatea este una dintre ele. A fi invizibilă pentru persoana
pe care-o iubești în taină și totuși atât de evident este cumplit, fiindcă tu
arzi în fiecare clipă, privindu-i chipul de gheță. Bucăți din tine se mistuie
încet, iar tu îți aduni propria cenușă într-un borcan. Iată la ce e bună
dragostea nemărturisită- la umplut borcane. Dacă iubirea ar fi reciprocă poate
ai avea un borcan plin cu constelații sau cu ghiocei culeși de pe lună….
Dar
tu ai cenușă. Ia borcanul plin cu plumbul ăsta cu textură nisipoasă, ia și
bucățile care au mai rămas din tine, urcă-te în trenul nefericirii cu toate
gândurile tale și instalează-te cât mai comod, probabil vei zăbovi o vreme pe
acolo. Privește partea bună: nu-ți trebuie bilet. Dacă ai mai mult de 3 mililitri
de suferință în inimă, poți rămâne cât dorești… Iar ție, Heidi, nu-ți trebuie
nici măcar atât. Ești invizibilă, îți amintești?...
Ne luam cu totii borcanul in brate si ne suim in trenul nefericirii. Uneori am vrea sa il spargem, dar chiar daca am face asta, am strange apoi cu grija cioburile si l-am lipi la loc, pentru ca nu putem trai fara el... si nu de putine ori suntem la fel de invizibili pentru altii precum sunt si suferintele pe care ni le dau ei sa ne umpla borcanul...
RăspundețiȘtergereÎntr-adevăr. Și nu putem trăi fără borcan, el e acolo, în noi, spațiul acela în care captăm suferința și închidem repede capacul, sperând să nu mai intre, dar ea găsește mereu o cale să-și facă loc...
RăspundețiȘtergere