Rostogolind înţelesuri (sau cum să hrăneşti hârtia)

Se ia un cuvânt şi se rostogoleşte prin toate ungherele minţii tale, până ce-l dezbraci de toate sensurile şi le alegi pe cele care-ţi mângâie cel mai suav auzul, precum femeia alege rochia ce-i picură în ochi fâşii mătăsoase de frumos. Apoi inoculezi cuvântul, cu tot cu sensul favorit, într-o structură cu iz intens de metaforă, iar noua construcţie, cu toate înţelesurile ei, o integrezi într-o zglobie frază şi...s-o înţeleagă cine poate ori cine vrea, cum vrea ori cum poate! Căci rostogolind cuvinte, rostogoleşti înţelesuri...

rostite,

închipuite,

scrise

ori gândite...

Jucându-te cu ele, le scalzi în sirop de imaginaţie amestecat cu granule de sensibilitate, iar când s-au îmbibat bine, le rostogoleşti prin fărâme din tine.

Uneori sensul cel mai lăptos şi apetisant, ce încântă până şi papilele gustative ale unei coli albe, deprimată-n goliciunea sa, nu-l găseşti decât dezbrăcând cuvântul de toate hainele-i mirosind a pagini de carte veche. Şi ce frumos e când dezgoleşti un cuvânt pentru a-l învălui apoi în haine croşetate de tine!...


În încercarea de a scrie o psiluneală inspirată de o zi decembrie de duminică...

Echilibristică într-un pahar cu vise

Poate că lumea-i doar un imens glob de sticlă în care fiecare înoată în propriul pahar cu vise... Paharul meu?...Deși e plin, eu nu prea știu ce-l umple, căci atât visele cât și visurile mele hoinăresc dezordonate mai mult pe marginea paharului, uitându-se adesea la lună și respirându-i parfumul. Iar eu încerc să mă joc  cu ele de-a „dresoarea  tigrilor obraznici” și cu fraze lungi hrănite cu efluvii de metafore  zdrențuite pe post de bice încerc să conving înverșunatele fiare să sară înapoi în pahar, căci marginea acestuia este înșelător de alunecoasă, iar eu nu vreau ca tigrișorii să cadă...                                                                                       
Știu că v-am hrănit cu aripile tutor buburuzelor din stomacul meu, cu fluturii speranței ce dansează perpetuu pe retina sufletului, cu ritmurile contradictorii ale inimii mele naive, cu idei adăpate de imaginația-mi ce se joacă pe o pajiște presărată momentan doar cu boboci plăpânzi. Intuiesc dorința voastră de a zbura, dragi vise, și de a plana deasupra lumii întregi, nu doar într-un pahar fad și translucid. Dar dragelor, în pahar sunt eu!  Nu dați uitării făuritoarea aripilor voastre pentru faptul că îi e teamă de a se cățăra pe marginea paharului.                                                                                                                                     

Teama e umană, iar temerile mele reprezintă  o parte din mine. Teama  ne ține uneori ancorați în realitate. Da, știu... Voi sunteți vise, însă visele și realitatea nu ar trebui să fie paralele ci să se intersecteze regăsindu-se astfel...sau poate să se piardă în regăsire...  Vâslesc singură într-o barcă pe oceanul viselor dintr-un pahar și astup găurile bărcii cu bucăți de realitate ca să-mi mențin echilibrul pe tumultoasele valuri ale imaginației și să nu mă scufund, pierzându-mă în neant printre himerele subconștientului...                                            

               Realitate, îți mulțumesc pentru concretul necesar hrănirii dozei de luciditate din mine.       

               Vise zugrăvite pe pereții paharului meu, vă mulțumesc pentru abstract- oxigen al tinereții mele...


...Și se mai poate ca uneori doi visători să împartă un pahar cu vise, iar atunci culorile lor sufletești se contopesc în spectaculoase focuri de artificii proiectate pe bolta zbuciumului lor interior precum un cer stropit de mii de stele mai jucăușe chiar decât  licuricii în serile de vară.