A fost nevoie de un foc de puşcă pentru a şti că te iubea...

Ecoul ultimului foc de puşcă îi săgeta încă timpanul obosit de prea multe zgomote sângerii. Tot ce vroia era ca totul să dispară din memoria ei sau să aibă certitudinea că totul a fost doar un coşmar al imaginaţiei. Dar ştia că în realitate acea amintire avea să revină în fiecare clipă a vieţii ei şi avea să îşi arunce petele cenuşii asupra clipelor de fadă fericire ce s-ar fi putut intersecta cu viaţa ei.

Cum poţi uita acea privire goală ţintuindu-te, acea ultimă privire? Agonie. Spaimă. Durere.Incertitudine. “Eu ce ar trebui să fac?” îţi spui. Căci eşti doar un insingnifiant martor ocular al scenei, dar detalii îţi sunt incrustate involuntar şi permanent pe retina sufletului şi vor servi ca mărturie tuturor întrebărilor, tuturor suspicioşilor, tuturor.Căci ei vor întreba fără milă detalii din cele mai sângeroase. Cum de îşi închipuie că tu poţi vorbi despre asta cu nonşalanţă? 

Ei nu ştiu nimic. Ei chiar nu ştiu nimic...şi nu înţeleg că tu nu vei mai privi viaţa niciodată la fel fiindcă deşi ai crezut că îl urăşti, în clipa când ai conştientizat că din acel ultim foc de puşcă nu a rămas decât un lugubru ecou, ai conştientizat că îl iubeşti, dar că e prea târziu acum să-i spui şi să afli ceva ce deja ştiai: că şi el te iubeşte. Te iubea...

Nu te-a salvat însă pentru că te iubea. Ţi-a servit drept scut uman pentru că aşa a fost el mereu, dornic de a-i proteja pe toţi, dornic de a face totul cum trebuie, perfecţionist, un perfecţionist sensibil, un realist ce nu vroia să-şi îngăduie luxul de a visa. Însă pe tine te visa 24 de ore din 24, şi când erai, şi când nu erai lângă el. Faptul că te iubea cu o pasiune ce nu avea margini fiindcă era alimentată de faptul ştiut şi de el, acela că tu nu-l iubeai, nu a fost decât un motiv în plus să te salveze. El te-ar fi salvat oricum. Chiar dacă te-ar fi urât, dar el era incapabil să urască deşi mulţi nu reuşeau să vadă dincolo de exterior spre interiorul său angelic.

Acum este cu siguranţă printre îngeri. Acum te poate veghea de acolo şi te poate iubi, sperând că îi vei împărtăşi sentimentele când vă veţi revedea. Mulţi spuneau că e un demon pentru faptul că nu îşi puteau explica cum poate fi la fel de bun ca un înger.

Tu ai simţit mereu caracterul său angelic pulsând şi ai ştiut mereu pentru cine bate inima lui. Acum conştientizezi mai mult ca oricând. Și prin vene-ți curge durerea mai mut ca oricând, o durere alimentată de acea amintirea vie precum zâmbetul lui când îi apăreai în cale. Cuvintele nespuse nu fac decât să răscolească în tine toate sentimentele și amintirile cu ghearele lor stropite cu otravă.

Tu ştii că glonţul era de fapt pentru tine...

Dar de ce? De ce a fost oare nevoie de un foc de puşcă pentru a şti că te iubeşte?...