Când te dezbrac cu arterele-mi clocotinde...

Simţi dendritele degetelor explorând însetate materialul înşelător al unei cămăşi, căutând haotice şi lacome nasturii aceia ce parcă se ascund timizi tocmai acum. Vor să îi rupă, să îi împrăştie pe podea. Dar te gândeşti la zgomotul pe care l-ar produce căderea lor şi îţi controlezi impulsurile de electricitate din degetele neastâmpărat de însetate. Însetate de vinul vărsat pe cămaşă, de textura moale a cămăşii însăşi, de atingerea parfumului cald al pielii. Căci degetele tale vor să atingă tot: textură, parfum, culoare!

Dar ştii cum aş descheia eu nasturii unei cămăşi? Cu şuviţele rebele ale părului meu, pe care le-aş mânui doar cu puterea gândurilor invadate de stele din blană de iepure şi de o lună frumasă ce ţi-ar reflecta chipul sufletului dezgolit. Fiindcă mai întâi aş încolăci cu arterele mele în care pulsează sângele clocotind de misterul goliciunii tale toate veştmintele sufletului tău, dar nu le-aş sfâşia, ci le-aş dezintegra lent cu focul inimii mele până s-ar topi usor prelingându-se pe colţurile tale interne şi ţi-aş citi în inmă tot ce nu ai vrea să ştiu.
Findcă şuviţele părului meu nu vor să descheie nasturi, doar dacă arterele au dezgolit sufletul tău de toate hainele ce-l ascundeau şi mi l-au înfăţişat aşa cum este. Un suflet sincer este un suflet frumos, iar casa acestuia este şi ea automat frumoasă în fiecare centimetru pătrat al ei, în toate constelaţiile pe care le citesc în urmele săruturilor mele imprimate pe templul sufletului tău.

O inalienabilă curiozitate mă împinge să pătrund dincolo de privirea ta melancolică, uşor clorotică de visător cu normă întreagă ce-şi găseste diverse refugii subtile pentru a evada din realitate. Dar eu nu pot să explorez un ambalaj fără a şti ce conţinut învăluie sub staniolul său subţire. De aceea îmi voi lăsa arterele încinse să-ţi exploreze şi să-ţi cunoască mai întâi toate părticele tale intrinseci, cu iz de vise făurite pe o stradă mică şi întunecată dintr-un Paris al boemilor ani '60, un Paris îndepărtat, care pulsează însă în visătorii cuprinşi de voracitatea vechilor şi noilor orizonturi de-o potrivă.

Iar după ce vom fi explorat poemele şi cântecele ce plutesc în atmosfera micuţelor străzi pariziene, ascunse în spatele unor cafenele cu gust de vanilie stropită cu esenţă de portocoale coapte în sufletel noastre, vom merge poate în Mexic, unde, într-o zi toridă, mi-aş lăsa dendritele degetelor să-ti exploreze trupul, cât timp apa din paharul cu realitate s-ar evapora de invidia cu care noi am trăi ca-n vis...