Ai un aeroport intern spectaculos! Alege să crezi!

În ce să cred?
Să cred în promisiunile tale deșarte?
Aș vrea, dar știu că îmi vei înjunghia sufletul cu nerespectarea lor, fiindcă acele cuvinte otrăvite cu aparentă dulceață, sunt de fapt impregnate doar cu amărăciune...
În zâmbetul tău arcuit de falsitate?
E frumos, cel mai frumos! Dar doar la suprafață, căci privit în profunzime, el izvorăște din gânduri murdare, încercând doar să le acopere.
În roua dimineții?
Dar ea se evaporă mai repede ca o fantasmă încețoșată pe retina ochiului meu ce caută mereu fantasticul în nimicuri și frânturi de banalitate.
În prospețimea mugurilor de cireș?
 Dar cât de repede înfloresc ei, schimbându-se total în frumoase flori stropite cu parfum de mai și de amintiri...de amintiri prin cireș, pe sub el, în jurul lui, amintiri dintr-o copilărie coaptă acum și păstrată cu grijă în mai multe colțuri ale inimii încă naive.
În fulgii umezi și reci de zăpadă?
Vai, ce dovadă vie a efemerității sunt acești fluturi proaspeți ce dansează prin văzduhul îmbătat de aerul rece precum un copil îndrăgostit îmbătat de primul sărut!
În ziua de mâine ce e posibil să nu mai vină?
Da, în ziua de mâine aș putea să cred. Aș putea să cred în viitor, dar nu știm niciodată ce ne aduce și pentru cât timp ne va mai aduce ceva, orice...
În soarele ce strălucește timid de după nori?
Dar e la fel ca și ziua de mâine, nu știm cât se va mai ascunde prin dantelele cerului și dupa stropii energici de ploaie.
Prefer luna. O consider într-o mai mică sau mai mare doză umană, fiindcă precum oamenii, și ea are mai multe fețe. Însă pe ale ei le pot contempla în serile tăcute când sufletul e prea plin de consteații ce încep să se împrăștie prin toate celule mele. Dar nu cred în lună, o admir doar, fiidcă dacă aș crede, atunci, în nopțile când năstrușnicii licurici stelari mi-ar șopti absența ei, eu aș plânge stins în mine. Aș plânge de dorul muzei mele nocturne!
Să cred în tine, în ea, în ei, în oricine?

Uneori  ne direcționăm  ultimii germeni de speranță pe care-i mai adăpostește epiderma sufletului nostru spre o altă persoana, altfel spus, îi utilizăm pentru a clădi un bol și a-l umple cu încredere.

Când simțim alături, în galera ce ne poartă pe tumultosul ocean al vieții, prezența unei persoane de încredere, parcă turcoaziile talazuri par mai liniștite pentru că spartul valurilor este mai degrabă săvârsit de două vâsle în loc de una. 

Dar încrederea se stinge și ea după un anumit număr de dezamăgiri și de trădări și până și propria umbră ne părăsește în întuneric...

Când nu ai în ce să crezi, amintește-ți de sufletul tău ce adăpostește amintiri, emoții, zâmbete, îmbrățișări, cuvinte frumoase și mai puțin frumoase. În tine e totuși sufletul tău, mai vesel sau mai trist, cameleonic sau translucid, el va fi mereu acolo, parte din tine.
Să crezi în tine, copil frumos! Crezi în tine, visătorule, chiar dacă ți se poate părea greu! Tu ai capacitatea de a crea lucruri frumoase, de a transmite și de a primi raze de frumusețe fiindcă adăpostești un aeroport pe care vin perpetuu emoții ce vor deveni amintiri și decolează amintirile amare, acelea care trebuie să-și ia zborul pentru ca tu să găsești licoarea aia magică din lacrimi de inorog, praf de stele și fragmente dintr-un zâmbet care ți se va întipări într-o zi pe retina sufletului, poate pentru totdeauna, poate doar pentru un timp frumos ce-ți va furniza amintiri ce nu vor decola nicodată din aeroportul tău intern...