O girafă cam naivă, clovni, pete, foşti circari.

Vecinul prăjeşte girafa în apartamentul vecinei, iar mirosul îmbietor al gâtului ei rumenit, scăldat în vin roşu, a ajuns şi la mine. Şi mă întreb cum a acceptat stimabila mea vecină masacrul în propriul apartament. Poate că vecinul i-a oferit câteva pete maronii ale răposatei girafe nefericite pentru ca vecina mea cochetă să şi le aplice pe palton, în schimbul utilizării bucătăriei?...

Şi totuşi, o girafă? De unde a luat vecinul,(ale cărui gusturi culinare nu le cunoşteam) acest superb mamifer? E posibil să fi furat girafa de la o grădină zoologică, dar cum nu există în oraş, mă îndoiesc că s-ar fi deplasat prea mult (fiindcă nu se deranjează nici să verifice corespondenţa). Dar poate a venit circul în oraş, iar domnul, fost circar şi de actuală meserie clovn (fără voia sau ştirea lui) s-a trezit invadat de amintiri şi s-a dus astfel să rememoreze timpurile bune. Cum a răpit girafa nu e greu de ghicit. Cu siguranţă a ademenit-o cu câteva batiste colorate, verzi asemeni frunzelor ei preferate, iar naiva l-a urmat nebănuind intenţiile criminale ale  darnicului clovn.

Nu ştiu dacă a ademenit, a furat sau chair a găsit girafa în vreun colţ ascuns al străzii. Eu l-am văzut la orele trei din noapte transportând-o pe toată în apartamentul vecinei unde a şi preparat-o (cu mult vin şi ceva mirodenii) fiindcă presupun că aragazul fostului circar era stricat. Sau poate acesta e modul său inedit de a organiza o cină romantică...

Şi astfel realizez că nu-i cunoaştem niciodată pe cei de lângă noi. Cine este el? Nu cumva un păstor de antilope sub acoperire, care şi-a vândut toţi membrii turmei pe-o girafă cu pete apetisante? 

Gusturile sale culinare rămân încă un mister pentru mine, dar la primul semn de intenţii canibalistice, îmi fac bagajele, fug în Africa şi îmi construiesc o casă pe spatele unei girafe. Apoi voi porni într-o călătorie prin lume, instalată comod în casa mea migratoare, iar dacă girafa va obosi, voi închiria o struţo-cămilă...

În miez de noapte vreau să te pictez!

Să pictez vreau în miez de noapte la lumina licuricilor și a lunii argintate cu reflexia ochilor tăi fermecători de un albastru veșnic proaspăt, acidulat. Iar fluturii de noapte cu aripile lor mătăsoase de cenușă și-ar scutura ușor praful lor nereidic peste pleoapele tale somnoroase, zugrăvite de mâna mea ezitantă pe o coală fadă, ce are să atingă desăvârșirea când voi reuși să o împodobec cu chipul tău de serafim într-o pădure norișor de constelații și turtă dulce. Așa te văd eu, fascinant în totalitatea astrelor tale și dulce în totalitatea tandrețurilor și a gesturilor tale delicate de persoană ce adăpostește cutii întregi cu sensibilitate- sensibilitatea creatoare a unui scriitor înfometat, a unui pictor avid în egală măsură de culori și de nonculori, a unui sculptor ce se hrănește cu formele pe care le crează cu mâinile sale îndemanatice și jucăușe, a unui suflet de copil ce nu se plictisește niciodată numărându-mi stelele de pe obraz și culegându-mi buburuze din păr.

Să te pictez vreau în miez de noapte! Și ți-aș reconstitui fiecare aluniță năstrușnică, fiecare linie armonioasă a trupului și toate sclipirile din ochii tăi acidulați, de visător îndrăgostit. Uneori sper că pe mine mă văd boabele de cer senin din ochii tăi atunci când visează și nădăjduiesc că doar pe mine mă vor vedea vreodată. 

Nu mă condamna fermecător serafim, căci la fel ca și tine visez și eu, iar murele acidulate din ochii mei văd picăturile de mare din ochii tăi atunci când visez. Acum vreau să te pictez așa cum ești pentru mine- un căutător și un creator de frumos cu minunați ochi aprinși de esența tinereții și de parfumul viselor tale năstrușnice!

Poate am să-ți arăt cândva cum te-am pictat în miez de noapte la lumina licuricilor și a lunii argintate de reflexia ochilor tăi fermecători de un albastru veșnic proaspăt, acidulat. Și atunci poate vei înțelege că doar pe tine te visează ochii mei plini de mure coapte. Iar inima –mi clocotește doar pentru tine, iubit serafim cu ochii blânzi, safirii, de motan cuminte creat anume pentru mângâierile degetelor unui copil visător cu ochii injectați cu suc de mure.

În miez de noapte vreau să dansăm!...

Să dansăm vreau, în miez de noapte, pe nisipul rece, pe iarba alunecoasă, pe zăpadă, pe padoseala camerei tale, a camerei mele, sau pe un iceberg.

Da! Vreau să dansăm amândoi pe un iceberg imens și să simțim gheața topindu-se de ciudă sub tălpile noastre încinse, sub trupurile noastre lipite strâns, devenite o singură ființă ce alunecă armonioasă pe suprafața unui ghețar marmoreic și vinețiu de ciudă, fiindcă nu poate să ardă ca interiorul trupurilor noastre dezlănțuite în cea mai maiestuoasă formă posibilă- dansul!

Până găsim un ghețar, am putea totuși să dansăm în apartamentul tău micuț și primitor, iar acea micuță statuetă de sticlă pe care o ai pe noptieră sunt sigură că s-ar sparge de invidie numai să nu ne mai vadă cu cât patos ne dedicăm pasiunii noastre comune, în timp ce podeaua ar scârțâi tânguitor  din toate fibrele ei și probabil ar crăpa, iar noi am cădea atunci în pași de tango în dormitorul vecinilor tăi de la etajul trei ca să crape și ei de ciudă.

Numai să nu cădem în bucătăria lor pe vreun aragaz pornit, fiindcă vecina ta ar dori poate la acel moment o cafea, să poată sta trează să ne asculte pașii apăsați, pasionali, pe podeaua invidioasă a apartamentului tău.

Când te dezbrac cu arterele-mi clocotinde...

Simţi dendritele degetelor explorând însetate materialul înşelător al unei cămăşi, căutând haotice şi lacome nasturii aceia ce parcă se ascund timizi tocmai acum. Vor să îi rupă, să îi împrăştie pe podea. Dar te gândeşti la zgomotul pe care l-ar produce căderea lor şi îţi controlezi impulsurile de electricitate din degetele neastâmpărat de însetate. Însetate de vinul vărsat pe cămaşă, de textura moale a cămăşii însăşi, de atingerea parfumului cald al pielii. Căci degetele tale vor să atingă tot: textură, parfum, culoare!

Dar ştii cum aş descheia eu nasturii unei cămăşi? Cu şuviţele rebele ale părului meu, pe care le-aş mânui doar cu puterea gândurilor invadate de stele din blană de iepure şi de o lună frumasă ce ţi-ar reflecta chipul sufletului dezgolit. Fiindcă mai întâi aş încolăci cu arterele mele în care pulsează sângele clocotind de misterul goliciunii tale toate veştmintele sufletului tău, dar nu le-aş sfâşia, ci le-aş dezintegra lent cu focul inimii mele până s-ar topi usor prelingându-se pe colţurile tale interne şi ţi-aş citi în inmă tot ce nu ai vrea să ştiu.
Findcă şuviţele părului meu nu vor să descheie nasturi, doar dacă arterele au dezgolit sufletul tău de toate hainele ce-l ascundeau şi mi l-au înfăţişat aşa cum este. Un suflet sincer este un suflet frumos, iar casa acestuia este şi ea automat frumoasă în fiecare centimetru pătrat al ei, în toate constelaţiile pe care le citesc în urmele săruturilor mele imprimate pe templul sufletului tău.

O inalienabilă curiozitate mă împinge să pătrund dincolo de privirea ta melancolică, uşor clorotică de visător cu normă întreagă ce-şi găseste diverse refugii subtile pentru a evada din realitate. Dar eu nu pot să explorez un ambalaj fără a şti ce conţinut învăluie sub staniolul său subţire. De aceea îmi voi lăsa arterele încinse să-ţi exploreze şi să-ţi cunoască mai întâi toate părticele tale intrinseci, cu iz de vise făurite pe o stradă mică şi întunecată dintr-un Paris al boemilor ani '60, un Paris îndepărtat, care pulsează însă în visătorii cuprinşi de voracitatea vechilor şi noilor orizonturi de-o potrivă.

Iar după ce vom fi explorat poemele şi cântecele ce plutesc în atmosfera micuţelor străzi pariziene, ascunse în spatele unor cafenele cu gust de vanilie stropită cu esenţă de portocoale coapte în sufletel noastre, vom merge poate în Mexic, unde, într-o zi toridă, mi-aş lăsa dendritele degetelor să-ti exploreze trupul, cât timp apa din paharul cu realitate s-ar evapora de invidia cu care noi am trăi ca-n vis...

Lasă-mă să visez!

Lasă-mă să mă delectez

Cu labirintul minții tale

Înfășurată-n ceață și secrete,

Căci continui să visez

La a sa culoare,

Cu nestăvillită sete!

 Lasă-mă să respir

Frageda ta șoapă

Și să o închid în mine,

Căci nu vreau să te respir

Decât pe tine!

Lasă-mă să ascult

Pulsul tău sacadat

Și să-l memorez

Ca pe-un citat

Lasă-mă să gust

Ploaia inimii tale

De picături sacerdotale

Lasă-mă să te-nvăț să visezi

Sub lumina lunii pline!

Lasă-mă doar să visez lângă tine!...

Ai un aeroport intern spectaculos! Alege să crezi!

În ce să cred?
Să cred în promisiunile tale deșarte?
Aș vrea, dar știu că îmi vei înjunghia sufletul cu nerespectarea lor, fiindcă acele cuvinte otrăvite cu aparentă dulceață, sunt de fapt impregnate doar cu amărăciune...
În zâmbetul tău arcuit de falsitate?
E frumos, cel mai frumos! Dar doar la suprafață, căci privit în profunzime, el izvorăște din gânduri murdare, încercând doar să le acopere.
În roua dimineții?
Dar ea se evaporă mai repede ca o fantasmă încețoșată pe retina ochiului meu ce caută mereu fantasticul în nimicuri și frânturi de banalitate.
În prospețimea mugurilor de cireș?
 Dar cât de repede înfloresc ei, schimbându-se total în frumoase flori stropite cu parfum de mai și de amintiri...de amintiri prin cireș, pe sub el, în jurul lui, amintiri dintr-o copilărie coaptă acum și păstrată cu grijă în mai multe colțuri ale inimii încă naive.
În fulgii umezi și reci de zăpadă?
Vai, ce dovadă vie a efemerității sunt acești fluturi proaspeți ce dansează prin văzduhul îmbătat de aerul rece precum un copil îndrăgostit îmbătat de primul sărut!
În ziua de mâine ce e posibil să nu mai vină?
Da, în ziua de mâine aș putea să cred. Aș putea să cred în viitor, dar nu știm niciodată ce ne aduce și pentru cât timp ne va mai aduce ceva, orice...
În soarele ce strălucește timid de după nori?
Dar e la fel ca și ziua de mâine, nu știm cât se va mai ascunde prin dantelele cerului și dupa stropii energici de ploaie.
Prefer luna. O consider într-o mai mică sau mai mare doză umană, fiindcă precum oamenii, și ea are mai multe fețe. Însă pe ale ei le pot contempla în serile tăcute când sufletul e prea plin de consteații ce încep să se împrăștie prin toate celule mele. Dar nu cred în lună, o admir doar, fiidcă dacă aș crede, atunci, în nopțile când năstrușnicii licurici stelari mi-ar șopti absența ei, eu aș plânge stins în mine. Aș plânge de dorul muzei mele nocturne!
Să cred în tine, în ea, în ei, în oricine?

Uneori  ne direcționăm  ultimii germeni de speranță pe care-i mai adăpostește epiderma sufletului nostru spre o altă persoana, altfel spus, îi utilizăm pentru a clădi un bol și a-l umple cu încredere.

Când simțim alături, în galera ce ne poartă pe tumultosul ocean al vieții, prezența unei persoane de încredere, parcă turcoaziile talazuri par mai liniștite pentru că spartul valurilor este mai degrabă săvârsit de două vâsle în loc de una. 

Dar încrederea se stinge și ea după un anumit număr de dezamăgiri și de trădări și până și propria umbră ne părăsește în întuneric...

Când nu ai în ce să crezi, amintește-ți de sufletul tău ce adăpostește amintiri, emoții, zâmbete, îmbrățișări, cuvinte frumoase și mai puțin frumoase. În tine e totuși sufletul tău, mai vesel sau mai trist, cameleonic sau translucid, el va fi mereu acolo, parte din tine.
Să crezi în tine, copil frumos! Crezi în tine, visătorule, chiar dacă ți se poate părea greu! Tu ai capacitatea de a crea lucruri frumoase, de a transmite și de a primi raze de frumusețe fiindcă adăpostești un aeroport pe care vin perpetuu emoții ce vor deveni amintiri și decolează amintirile amare, acelea care trebuie să-și ia zborul pentru ca tu să găsești licoarea aia magică din lacrimi de inorog, praf de stele și fragmente dintr-un zâmbet care ți se va întipări într-o zi pe retina sufletului, poate pentru totdeauna, poate doar pentru un timp frumos ce-ți va furniza amintiri ce nu vor decola nicodată din aeroportul tău intern...

Amintirea ta- spin mefistofelic străpungându-mi întreaga ființă...

            

            Ori de câte ori revăd locul primei noastre întâlniri, un satâr ghimpat îmi biciuie sufletul însângerat şi pustiit în urma fulgurantei tale plecări. Amintirea ta mi se infiltrează în fiecare por al trupului ca o otravă mult prea dulce, precum dulceaţa interzisă a mărului ce i-a alungat pe Adam şi Eva din Rai pe vecie!...

            Fiori de foc ameninţă să-mi topească şira spinării atunci când mă gândesc la noi, la noi cei din trecut, căci în prezent suntem eu şi tu...Dar acum lasă-mă să visez la tine, avidă de noi! La toate acele conversaţii despre probleme existenţiale sau nimicuri zilnice, acele conversaţii cu tentă filozofică ce-mi lăsau mereu pe buze un iz mentolat. Toate degetele tale subţiri, tremurânde, atât de vii în textura lor glacială, înotând lacome printre şuviţele părului meu, încâlcindu-l, descâlcindu-l apoi şi sărutându-l cu dendritele lor, mereu jucăuse. Iar ochii tăi sorbeau cu nesaţ fieare gest al meu, fiecare părticică din mine, dar îndeosebi îmi contemplau gâtul dezgolit şi zgâriat de vântul rece, imaginându-ţi probabil cum ar arăta gâtul meu împodobit de urmele roşii sau vineţii ale sărutărilor tale pătimaşe, sălbatice, întrerupte doar de mici pauze pentru a respira. Dar apoi te-ai fi năpustit iar asupra sărmanului meu gât, cu recrudescenţă, folosindu-ţi ultimele resurse de oxigen pentru a mă respira pe mine şi a inhala parfumul pielii mele vătămate de buzele-ţi lacome şi de dinţii tăioşi.

            Dar o abstinenţă studiată, controlată şi adânc implantată în modul tău de a gândi te împiedica să faci vreun gest brutal sau ireverenţios, deşi mintea ta era dominată într-o mai mică sau mai mare măsura de impulsurile concupiscenţei.

            Îmi plăceau multe lucruri la tine şi multe încă îmi plac, dar această plăcere îmi torturează perpetuu cugetul pârjolit de dor...Căci mi-e dor de felul cum izbucneai uneori într-un acces de efuziune şi de zâmbete sau de momentele alea când ne gândeam la acelaşi lucru...        

Cred că începusem să te iubesc, laşule! Dar tu ai fugit şi acum totul e în zadar!... Însă cuvintele tale îmi ard încă buzele ori de câte ori le rostesc încet, gândindu-mă că eşti lângă mine şi mi le şopteşti în urechea-mi avidă de respiraţia ta fierbinte, de glasu-ţi obraznic, de buzele tale cărnoase ce dezveleau dinţi ascuţiţi, creaţi anume pentru a-mi ronţăi lobul urechii și neastâmpăratele-mi degete... 

A fost nevoie de un foc de puşcă pentru a şti că te iubea...

Ecoul ultimului foc de puşcă îi săgeta încă timpanul obosit de prea multe zgomote sângerii. Tot ce vroia era ca totul să dispară din memoria ei sau să aibă certitudinea că totul a fost doar un coşmar al imaginaţiei. Dar ştia că în realitate acea amintire avea să revină în fiecare clipă a vieţii ei şi avea să îşi arunce petele cenuşii asupra clipelor de fadă fericire ce s-ar fi putut intersecta cu viaţa ei.

Cum poţi uita acea privire goală ţintuindu-te, acea ultimă privire? Agonie. Spaimă. Durere.Incertitudine. “Eu ce ar trebui să fac?” îţi spui. Căci eşti doar un insingnifiant martor ocular al scenei, dar detalii îţi sunt incrustate involuntar şi permanent pe retina sufletului şi vor servi ca mărturie tuturor întrebărilor, tuturor suspicioşilor, tuturor.Căci ei vor întreba fără milă detalii din cele mai sângeroase. Cum de îşi închipuie că tu poţi vorbi despre asta cu nonşalanţă? 

Ei nu ştiu nimic. Ei chiar nu ştiu nimic...şi nu înţeleg că tu nu vei mai privi viaţa niciodată la fel fiindcă deşi ai crezut că îl urăşti, în clipa când ai conştientizat că din acel ultim foc de puşcă nu a rămas decât un lugubru ecou, ai conştientizat că îl iubeşti, dar că e prea târziu acum să-i spui şi să afli ceva ce deja ştiai: că şi el te iubeşte. Te iubea...

Nu te-a salvat însă pentru că te iubea. Ţi-a servit drept scut uman pentru că aşa a fost el mereu, dornic de a-i proteja pe toţi, dornic de a face totul cum trebuie, perfecţionist, un perfecţionist sensibil, un realist ce nu vroia să-şi îngăduie luxul de a visa. Însă pe tine te visa 24 de ore din 24, şi când erai, şi când nu erai lângă el. Faptul că te iubea cu o pasiune ce nu avea margini fiindcă era alimentată de faptul ştiut şi de el, acela că tu nu-l iubeai, nu a fost decât un motiv în plus să te salveze. El te-ar fi salvat oricum. Chiar dacă te-ar fi urât, dar el era incapabil să urască deşi mulţi nu reuşeau să vadă dincolo de exterior spre interiorul său angelic.

Acum este cu siguranţă printre îngeri. Acum te poate veghea de acolo şi te poate iubi, sperând că îi vei împărtăşi sentimentele când vă veţi revedea. Mulţi spuneau că e un demon pentru faptul că nu îşi puteau explica cum poate fi la fel de bun ca un înger.

Tu ai simţit mereu caracterul său angelic pulsând şi ai ştiut mereu pentru cine bate inima lui. Acum conştientizezi mai mult ca oricând. Și prin vene-ți curge durerea mai mut ca oricând, o durere alimentată de acea amintirea vie precum zâmbetul lui când îi apăreai în cale. Cuvintele nespuse nu fac decât să răscolească în tine toate sentimentele și amintirile cu ghearele lor stropite cu otravă.

Tu ştii că glonţul era de fapt pentru tine...

Dar de ce? De ce a fost oare nevoie de un foc de puşcă pentru a şti că te iubeşte?...