Invizibilitate=suferință

                Spatele-i era holdă de bice, care mușcau necruțătoare din carnea-i obraznic de albă, în timp ce în inima sfâșiată simțea cum răscoleau lacome zeci de gheare ascuțite. Iar ochii! Ochii îi sunt acoperiți de nori grei de sânge ori de câte ori el nu o vede, căci ochii-i oglindesc inima înjunghiată de indiferența lui cazonă.  Ea se simțea precum o micuță și primitivă Heidi din inima munților în preajma acestui personaj hiperactiv, avid de nou, de tehnologie, de secolul viitor. El mereu cu un pas înainte, ea dintotdeauna cu cinci pași în urmă...                                                                                                                                                 

          De ce minți spunând că opusele se atrag când este evident că nu este așa? Nu ar trebui să îi încurajajezi speranțele cu zâmbetul tău indulgent, aruncând-o și mai adânc în mrejele amăgirii. Spune-i mai bine: “Heidi, micuțo, el nu te vede.” Iar ea va izbucni probabil într-un agonal și distructiv bocet lăuntric, punându-și pe chipul spălat de prea multe lacrimi, o mască inexpresivă a indiferenței. Poate treptat bocetul va devein plânset, mai apoi suspin și în cele din urmă va dispărea. Sau poate va dăinui pentru totdeauna într-un colț ascuns al inimii ei. Dar decât  o exhortație mincinoasă, mai bine o foarfecă pentru a-i tăia aripile negre ce nu ar ajuta-o nicicând să zboare. Ar fi ignobil să încurajezi direcționare sentimentelor ei pure spre cineva care nu o vede.    

               Suferința ei latentă ar căpăta proporții uriașe dacă i-ai încuraja speranța că el își va deschide ochii și va vedea dragostea ce i-o poartă. Dar știind adevărul, știind că șansele sunt infime, se va resemna treptat. Se va întreba mereu cum ar fi fost dacă ar fi îndrăznit să lupte cu timiditatea, va continua să zugrăvească pe fundalul inimii ei obosite scenarii fezabile, ce vor rămâne pentru totdeauna doar în imaginația-i dominată de el. Sau poate va lăsa catharsisul să se manifeste și va așterne totul pe hârtie eliberându-se astfel, evadând din colivia în care imaginea acestui Făt-Frumos de gheață o ținea captivă.                                      

              Dar până va găsi în sine puterea de a se elibera de chipul lui, va suferi în tăcere precum o firavă nereidă ce și-a frânt aripile, fără de care este incompletă, fadă. Durerea are multe forme, iar invizibilitatea este una dintre ele. A fi invizibilă pentru persoana pe care-o iubești în taină și totuși atât de evident este cumplit, fiindcă tu arzi în fiecare clipă, privindu-i chipul de gheță. Bucăți din tine se mistuie încet, iar tu îți aduni propria cenușă într-un borcan. Iată la ce e bună dragostea nemărturisită- la umplut borcane. Dacă iubirea ar fi reciprocă poate ai avea un borcan plin cu constelații sau cu ghiocei culeși de pe lună….

             Dar tu ai cenușă. Ia borcanul plin cu plumbul ăsta cu textură nisipoasă, ia și bucățile care au mai rămas din tine, urcă-te în trenul nefericirii cu toate gândurile tale și instalează-te cât mai comod, probabil vei zăbovi o vreme pe acolo. Privește partea bună: nu-ți trebuie bilet. Dacă ai mai mult de 3 mililitri de suferință în inimă, poți rămâne cât dorești… Iar ție, Heidi, nu-ți trebuie nici măcar atât. Ești invizibilă, îți amintești?...