Era o ușă căptușită cu fluturi morți, iar eu nu puteam să o deschid. Am așteptat să se deschidă singură, dar când fluturii au început să-și miște aripile uscate, am știut că trebuia să evadez. Am început să bat în ușă cu pumnii. Mi-am băgat unghiile în lemnul ros de timp, dar unghiile mi s-au rupt. Am vrut să sap pe sub ea, dar era doar ciment. Mi-am folosit picioarele, mi-am folosit tot corpul. Nimic.
Ai crede că niște fluturi morți nu sunt așa periculoși, nu?
Poate unul singur e inofensiv, dar când se adună toți și încep să te tragă în trecut, atunci știi că e grav. Știi că nu trebuie să îi lași. Știi că dacă nu scapi în momentul ăla, dacă nu spargi ușa, e posibil să rămâi acolo o vreme. Și mai știi că o vreme înseamnă multă vreme cu fluturii ăștia. Trebuie doar să-ți amintești că sunt morți. Da, poate mai dau uneori din aripi. Nu-i lăsa! Ești mai mult acum. Ești o pasăre.
Mi-am întins aripile și am zburat peste ei. Acoperișul avea multe găuri. Nu știu dacă am ales-o pe cea potrivită, dar am ieșit din camera cu fluturi morți. Asta e tot ce contează uneori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu