Un drum pustiu sub un cer plin de stele. Nu e nicio lună, dar stelele au acaparat tot cerul, mai ceva ca un stol de licurici zăpăciți. Pe ici pe colo mai vezi și câte o pată neagră de cer. Aproape neagră. Drumul e pustiu și șerpuiește când printre stânci, când prin deșert, doar deșert fad. De ce trebuie să fie doar una din două, mă întreb. De ce nu putea fi o pădure frumoasă în care elfii se iubesc sub frunze mari de stejar și vrajitoarele ies la adunat lacrimi de unicorn? De ce trebuie să fie doar extremele? Ascuțit și tăios versus fad și plat. Uneori e bine la mijloc, e bine în miez, unde totul e moderat. Și e mai bine cu luna de mână. Dar în seara asta lipsește și în schimb m-am ales cu o hoardă de stele. Încep să cred că luna le-a trimis intenționat pentru a umple cerul. Probabil ea și soarele s-au retras prin vreun colț ascuns și fac dragoste ca și cum nici unul din ei nu ar mai răsări vreodată. Ce soare norocos! Ce lună frumoasă și rea!... M-a lăsat singură sub plasa de stele și mi-e teamă că ele se vor desprinde din adâncul cerului și se vor năpusti asupra mea. Mi-e frică. Vreau să țip, dar e prea pustiu drumul ăsta și ecoul ar ajunge prea departe. E prea pustiu drumul ăsta și nimeni nu mă ține de mână. Încotro? Sper că într-un vis. Sau spre un vis. Nu, nu știu când ajung. Nu, nu știu dacă o să am vreodată o mână în mâna mea. Toate mâinile îți dau drumul mai devreme sau mai târziu. Toate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu