marți, 29 martie 2016

semne


Pleci. Închizi ușa. Nu te uiți niciodată în spate.
Rămân singură, cu gândurile mele. Cu toți monștrii din mine pe care nu pot să-i înec. În nimic. Monștii ăștia au învățat să înoate chiar și în otravă. Pentru un moment sunt distrasă de ușă, verific dacă e încuiată. Dar apoi mă întorc la ei. Mă așez pe canapea. Vorbim. Vorbim prea mult. Iar eu nu apuc să zic mare lucru pentru că ei nu s-ar mai opri niciodată. Uneori se opresc când plâng. Cred că nu le place să se ude. 
Vai, dar iartă-mă! Am uitat că nu-ți pasă. Ar fi trebuit să mă opresc mai devreme. Oare de ce am început să vorbesc despre mine și micile mele distracții?...Ce egoistă sunt. Chiar vorbesc prea mult. Știu, vrei să tac. Am înțeles. Dar semne ascuțite de întrebare se tot înfig în mine, rând pe rând, tot mai adânc...
Ce sunt eu pentru tine?
Tu când mă mai auzi? Când mă mai vezi?
Dacă aș dispărea mâine, după cât timp ai observa?
Ți-ai da seama când mi-ar pronunța cineva numele? Sau nici atunci?


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu