mușchi moale și aer din destul

Merg desculță. 

Picioarele mi se afundă în mușchiul moale, iar gândurile mă înțeapă tot mai tare, tot mai adânc. 

Unde merg? Către ce? Către cine? 

Aerul rece mi se zbate în plămâni. Nu mă lasă să respir. De fapt mă lasă să respir chiar prea mult! Straniu, nou. Prea mult aer. Când în 90% din cazuri simți că te sufoci, prea mult aer îți face rău. Te zgârie. Pentru că ești obișnuit cu puținul ăla pe care-l respiri sacadat în globul tău invizibil de sticlă. Nimeni nu îl sparge. Nimeni nu încearcă. Poate e doar în mintea ta, dar tot în glob ești. Îi ții pe toți la 5 metri distanță. Nu vrei să îi lași înăuntru, îți e teamă, știu. Știu cum e. Te gândești că nu are rost, că mai devreme sau mai tărziu toți pleacă. Și fiecare pleacă mai departe cu o bucată din tine. Tu ce mai rămâi? Ce mai ești? 

Preferi să mergi desculță prin pădurea ta imaginară căptușită cu mușchi moale, aer din destul și niciun om. Cred că doar mușchiul și aerul diferă de fapt. Până la urmă pe stradă ce vezi? Prea multă lume, oameni puțini. Eu chiar vreau să cred că sunt mulți. Chiar vreau! Poate mi-am pierdut încrederea, curajul. Poate m-am obișnuit prea mult cu globul meu uscat de sticlă. Dar oameni puțini înseamnă liniște multă. Pot oricând să mă plimb prin pădurea mea imaginară cu mușchi moale și aer din destul. Deja m-am obișnuit să mă plimb singură.