semne

Pleci. Închizi ușa. Nu te uiți niciodată în spate.

Rămân singură, cu gândurile mele. Cu toți monștrii din mine pe care nu pot să-i înec. În nimic. Monștii ăștia au învățat să înoate chiar și în otravă. Pentru un moment sunt distrasă de ușă, verific dacă e încuiată. Dar apoi mă întorc la ei. Mă așez pe canapea. Vorbim. Vorbim prea mult. Iar eu nu apuc să zic mare lucru pentru că ei nu s-ar mai opri niciodată. Uneori se opresc când plâng. Cred că nu le place să se ude. 

Vai, dar iartă-mă! Am uitat că nu-ți pasă. Ar fi trebuit să mă opresc mai devreme. Oare de ce am început să vorbesc despre mine și micile mele distracții?...Ce egoistă sunt. Chiar vorbesc prea mult. Știu, vrei să tac. Am înțeles. Dar semne ascuțite de întrebare se tot înfig în mine, rând pe rând, tot mai adânc...

Ce sunt eu pentru tine?

Tu când mă mai auzi? Când mă mai vezi?

Dacă aș dispărea mâine, după cât timp ai observa?

Ți-ai da seama când mi-ar pronunța cineva numele? Sau nici atunci?

porțelanul tău

Porțelan alb, porțelan în straturi. 

În mijlocul porțelanului răsare uneori, ca pictat cu suc de mure, un zâmbet frumos, subțire. Uneori ștrengar, alteori ușor timid, alteori real. Dar eu văd dincolo de el. Dncolo de zâmbet, dincolo de porțelan. Dincolo de mister ești tu. Iar eu ți-aș putea iubi fiecare defect și fiecare cicatrice dacă m-ai lăsa.

mai multe scrieri despre misterul unui zâmbet găsiți aici

ușa căptușită cu fluturi morți

Era o ușă căptușită cu fluturi morți, iar eu nu puteam să o deschid. Am așteptat să se deschidă singură, dar când fluturii au început să-și miște aripile uscate, am știut că trebuia să evadez. Am început să bat în ușă cu pumnii. Mi-am băgat unghiile în lemnul ros de timp, dar unghiile mi s-au rupt. Am vrut să sap pe sub ea, dar era doar ciment. Mi-am folosit picioarele, mi-am folosit tot corpul. Nimic. 

Ai crede că niște fluturi morți nu sunt așa periculoși, nu? 

Poate unul singur e inofensiv, dar când se adună toți și încep să te tragă în trecut, atunci știi că e grav. Știi că nu trebuie să îi lași. Știi că dacă nu scapi în momentul ăla, dacă nu spargi ușa, e posibil să rămâi acolo o vreme. Și mai știi că o vreme înseamnă multă vreme cu fluturii ăștia. Trebuie doar să-ți amintești că sunt morți. Da, poate mai dau uneori din aripi. Nu-i lăsa! Ești mai mult acum. Ești o pasăre.

Mi-am întins aripile și am zburat peste ei. Acoperișul avea multe găuri. Nu știu dacă am ales-o pe cea potrivită, dar am ieșit din camera cu fluturi morți. Asta e tot ce contează uneori.  

this empty road under the stars

Un drum pustiu sub un cer plin de stele. Nu e nicio lună, dar stelele au acaparat tot cerul, mai ceva ca un stol de licurici zăpăciți. Pe ici pe colo mai vezi și câte o pată neagră de cer. Aproape neagră. Drumul e pustiu și șerpuiește când printre stânci, când prin deșert, doar deșert fad. De ce trebuie să fie doar una din două, mă întreb. De ce nu putea fi o pădure frumoasă în care elfii se iubesc sub frunze mari de stejar și vrajitoarele ies la adunat lacrimi de unicorn? De ce trebuie să fie doar extremele? Ascuțit și tăios versus fad și plat. Uneori e bine la mijloc, e bine în miez, unde totul e moderat. Și e mai bine cu luna de mână. Dar în seara asta lipsește și în schimb m-am ales cu o hoardă de stele. Încep să cred că luna le-a trimis intenționat pentru a umple cerul. Probabil ea și soarele s-au retras prin vreun colț ascuns și fac dragoste ca și cum nici unul din ei nu ar mai răsări vreodată. Ce soare norocos! Ce lună frumoasă și rea!... M-a lăsat singură sub plasa de stele și mi-e teamă că ele se vor desprinde din adâncul cerului și se vor năpusti asupra mea. Mi-e frică. Vreau să țip, dar e prea pustiu drumul ăsta și ecoul ar ajunge prea departe. E prea pustiu drumul ăsta și nimeni nu mă ține de mână. Încotro? Sper că într-un vis. Sau spre un vis. Nu, nu știu când ajung. Nu, nu știu dacă o să am vreodată o mână în mâna mea. Toate mâinile îți dau drumul mai devreme sau mai târziu. Toate.

Parfumul tău...

Mirosul fricii pentru mine e parfumul tău...

Pentru că mi-e frică să nu te pierd. 

Ai venit pe neașteptate și chiar nu vreau să pleci la fel! Nu vreau să pleci deloc! 

Fiecare zi e mai bună prin simplul fapt că vorbesc cu tine. Cu tine râd, dar aș putea oricând să și plâng. Și dacă ai face tu asta, te-aș lăsa să verși câte râuri de lacrimi ai vrea în brațele mele, dacă aș ști că te vei simți mai bine după. Aș putea să te ascult ore și nu m-aș plictisi  niciodată să vorbesc cu tine. Ești genul de om cu care pot să râd până îmi crapă fluturii din stomac, dar aș putea totodată să-ți spun lucruri pe care nu le-aș spune altcuiva. Nu, nu știu de ce. Pur și simplu am încredere în tine. Cu tine rezonez. Cu tine sunt eu însămi. Înconjurată de zeci de oameni  mă simt singură. Doar cu tine și singurătatea se evaporă. Pentru că ești mai mult decât destul.

Tu chiar ai un parfum special, de om frumos. Și dacă regret ceva în ceea ce te privește, e faptul că nu te-am întâlnit mai devreme.

nu o să te mint (când o să-ți spun că te iubesc)

Nu o să te mint. Nu  ți-aș da toți trandafirii din lume, nici dacă aș putea.
Ți-aș da unul singur. Dar aș fi în stare să-l pictez cu sângele meu dacă asta l-ar face cel mai frumos trandafir din lume, dacă aș ști că așa te-ai convinge de iubirea mea pentru tine.

mușchi moale și aer din destul

Merg desculță. 

Picioarele mi se afundă în mușchiul moale, iar gândurile mă înțeapă tot mai tare, tot mai adânc. 

Unde merg? Către ce? Către cine? 

Aerul rece mi se zbate în plămâni. Nu mă lasă să respir. De fapt mă lasă să respir chiar prea mult! Straniu, nou. Prea mult aer. Când în 90% din cazuri simți că te sufoci, prea mult aer îți face rău. Te zgârie. Pentru că ești obișnuit cu puținul ăla pe care-l respiri sacadat în globul tău invizibil de sticlă. Nimeni nu îl sparge. Nimeni nu încearcă. Poate e doar în mintea ta, dar tot în glob ești. Îi ții pe toți la 5 metri distanță. Nu vrei să îi lași înăuntru, îți e teamă, știu. Știu cum e. Te gândești că nu are rost, că mai devreme sau mai tărziu toți pleacă. Și fiecare pleacă mai departe cu o bucată din tine. Tu ce mai rămâi? Ce mai ești? 

Preferi să mergi desculță prin pădurea ta imaginară căptușită cu mușchi moale, aer din destul și niciun om. Cred că doar mușchiul și aerul diferă de fapt. Până la urmă pe stradă ce vezi? Prea multă lume, oameni puțini. Eu chiar vreau să cred că sunt mulți. Chiar vreau! Poate mi-am pierdut încrederea, curajul. Poate m-am obișnuit prea mult cu globul meu uscat de sticlă. Dar oameni puțini înseamnă liniște multă. Pot oricând să mă plimb prin pădurea mea imaginară cu mușchi moale și aer din destul. Deja m-am obișnuit să mă plimb singură.