când doarme (Erick)

Port doar un maiou și cămașa lui. Fără nimic altceva. Fără chiloți. Fără agrafe în păr. Doar maioul meu și cămașa lui albă cu imprimeuri în două nuanțe de maro. Stau la masa mică de lângă fereastră și mă uit cum stropii de ploaie încă se preling pe geam, pe frunze, pe acoperișuri, pe stradă. E august, dar afară e un frig ca de început de septembrie. Nu vreau să ies din casă și totuși mă plictisesc. Aș vrea să se trezească mai repede, ca să-l iubesc iar. Dar doarme prea frumos ca să-l trezesc. S-a înfofolit bine sub pătură și-i aud respirația ca pe un tors blând de motan. Îmi amintește de Bagheera și brusc mi se face dor de casă. Amândurora le place să-și pună capul în poala mea, iar mie îmi place să-i mângâi. Cred că-i alint prea mult uneori, dar n-am ce-mi face. Așa sunt eu.

Mi-e dor de Bagheera și Erick tot nu se trezește. Nu, nu îl pot trezi, doarme prea frumos. Mai bine merg să-mi fac o cafea tare, fără zahăr. Iar apoi...apoi voi vedea. Poate se trezește Erick. Sau poate merg acasă. Nu. Se va trezi Erick și am să-l iubesc iar.  

Erick încă doarme, iar eu aproape mi-am terminat cafeaua. L-am privit pe el tot timpul cât am băut-o. Aș fi putut să mă uit pe geam, dar Erick e clar o priveliște mai bună. Ador părul lui răvășit pe pernă. Verdele pal al pernei și abanosul sunt o combinație tare plăcută. Nu prea mă pricep eu la culori sau design sau lucruri de acest gen, dar pur și simplu îmi place combinația asta. Apoi sunt sprâncenele lui care se încruntă ușor din când în când. Probabil visează. Mă întreb ce, mă întreb pe cine...Gura aia mică și frumoasă e însă ascunsă sub pătură. Fir-ar! Îmi place gura lui. Mai ales peste a mea. Sau sub ea. În fine, îmi place când buzele noastre își vorbesc prin atingeri. Da, asta sună mai bine. De fapt, uneori chiar nu e nevoie de prea multe cuvinte sau de cuvinte. E doar iubire. Și ne bucurăm de ea. Și cred că în momentele alea cuvintele sunt de prisos. Cred că nu poți face nimic mai bun decât să simți, să guști, să te bucuri. Fără analize, fără vorbărie. Nu știu de ce, dar îmi place Erick. Nu numai felul cum mă iubește Erick, ci el. În întregime. Încerc uneori să-mi explic de ce, dar renunț repede. Nu are rost. Ce mai contează de ce? Oricum m-am săturat de atâtea "de ce-uri". E aici, e cu mine, îmi place. Ce mai contează? Mereu am auzit în jur vorbe precum "Trăiește clipa" sau "Bucură-te cât durează". Și clipele cu Erick chiar îmi plac. Nu știu cât vor dura, dar îmi plac. Și mă bucur. Numai de s-ar trezi...

Nu sunt șanse. Doarme ca un motan gras și răsfățat(deși nu seamănă cu unul). Cred că voi ieși să-mi cumpăr ciocolată caldă. E numai bună pentru zile ploioase și pentru somnorosul meu Erick. Sau mai bine voi lua ceai verde. Da, plec după ceai verde și am de gând să zăbovesc pe lângă vitrinele magazinelor cât mai mult. Îmi place să fiu singură. Dar nu când îl văd acolo, la câțiva pași de mine, dormind ca un bebeluș. Nu. E prea tentant și chiar nu vreau să-l trezesc. Plec. Îl sărut pe frunte. Nu simte nimic. Caut cheile și îmi amintesc deodată că port doar maieul meu și cămașa lui. Fără chiloți, fără agrafe în păr, fără nimic altceva. Îmi trag repede niște haine, mă încalț și plec.

Pa, dragoste! Vin repede.

(va urma...)


scrieri cu cele 12 cuvinte îngroșate găsiți și în tabelul de aici

când te visez (mai puțin azi)

Te-am visat de trei ori la rând. În trei nopți consecutive. Am observat că atunci când te visez, mi se întâmplă ceva bun a doua zi (fapt dovedit de vreo 5-6 situații până acum). Desigur, pot fi doar coincidențe, dar îmi place să cred că sunt mai mult de atât...îmi place să cred că ești tu. Dar azi, tocmai azi, când aveam nevoie de o veste bună, tu nu ai mai fost, nu mi-ai mai purtat noroc. Poate pentru că visul de noaptea trecută a fost mai degrabă un coșmar. Poate pentru că au fost prea multe persoane în acest coșmar și ele mi-au estompat norocul. Nu aș putea spune care din ele sau care din ei. Știu doar că erai și tu acolo și mă priveai de la distanță, fără a fi răutăcios ca ceilalți, ci mai degrabă curios, mai degrabă un observator. Fir-ar! Nu mă pricep la a îmi povesti visele și nici la a le descifra. Știu doar că ori de câte ori te-am visat pe tine, mi s-a întâmplat ceva bun. Mai puțin azi. Dar visul de azi noapte a fost un coșmar... Dar în visul de azi noaptea era prea multă lume... Coșmarul de azi noaptea m-a făcut să mă trezesc speriată, cu inima bătând repede. 

Știu că tu încă îmi porți noroc. Și mai știu și că momentan putem comunica doar în plan oniric (precum Cătătlina și Luceafărul de sus, sau riga Crypto și lapona Enigel, chiar ca ei, doar că noi suntem doi muritori obișnuiți...). Poate cândva lucrurile vor fi altfel. Poate atunci, în acel cândva, doar în plan oniric am putea fi despărțiți...Acum visez cu ochii deschiși, știu. Nu mă condamna. Mă mai autoiluzionez din când în când. Toată lumea o face. Dar eu fac parte din categoria celor ce-și conștientizează autoiluzionarea.   

P.S. That fucking delicious smile is still haunting me...

ce e în suflet?

Se spune că atunci când poți spune povestea fără să te mai doară, te-ai vindecat...

Dar pe mine încă mă doare. E o durere înfiptă adânc în suflet ca un șurub pe care nu îl mai poți scoate. Probabil va rugini cu timpul, dar încă va fi acolo, sub carapace. Căci până la urmă ce sunt eu, cea din oglindă? Doar o carapace pentru suflet. Și sub carapace, adică acolo în suflet, sunt multe labirinte. Și toate duc spre acel EU. Dar ghici ce?! Nu e niciun bec, nicio literă care să indice drumul, nicio potecă pe care să o urmezi cum urmărești un cablu pentru a-i găsi sursa.  Ba din loc în loc chiar se cască găuri ce par a fi negre. De fapt nu sunt, căci tot ce e sub carapace duce spre sine, doar că uneori uităm asta. Și cădem în găuri, apoi într-un lichid ce pare fi apa unui ocean imens și uneori chiar ne putem simți precum Iona în burta chitului uriaș. Și drumul spe ieșire e prea uleios așa că alunecăm mereu înapoi în burta peștelui. Dar de ce să ieșim? Care burtă? Nu sunt decât "burțile noastre interne". Suntem doar noi cu noi. Sau mai bine zis tu cu tine. Acum înțelegi? Ești doar tu cățărându-te prin suflet, de pe o ramură pe alta, pentru a ajunge în vârf. Dar cine a zis că sufletul are vârf? Eu cred că sufletul e precum o brățară, precum un  cerc. Te naști cu cercul, dar tu decizi dacă îl transformi în pătrat sau dacă îi adaugi niște podoabe și îl transformi în cea mai frumoasă brățară, cea care te reprezintă cu adevărat. Șă dacă alegi a doua varinață, adaugi tot ce vrei, tot ce îți place. De la scorțișoară la stropi de fericire. Și dacă alegi a doua variantă, atunci, picătură cu picătură, apa din ocean se scurge și tu ieși din adâncuri spre suprafață. În adâncuri e durerea. Dar tu ieși din ea. Cu brățara la mână. Mai puternic.





scrieri frumoase cu cele 12 cuvinte (îngroșate) găsiți în tabelul de aici

cad stele de pe cerul meu

Cad stele de pe cerul meu. Cad bucăți din mine.
Cad gânduri, lacrimi, iubiri vechi și stropi de amăgire.
E o cădere lentă, rece și nedureroasă,

dar lasă urme sângerii pe spatele-mi de carne
și parcă lupt cu mine într-o carceră tenebroasă...
Vreau să mă adun, să simt că nu mai pică,

să-mi simt bucățile întregi, cu mine încă.
Spatele nu vreau să-mi fie luncă
pentru bicele gândurilor vechi!

Am gânduri noi și proaspete în mine,
vreau să răsară și să crească, să se ancoreze bine,
căci sufetul mi-e margine de apă

sau poate e fund de ocean, iar gândul e o sapă.
Și sap adânc, și caut, răscolesc.
Sap după perle, dar nu știu ce găsesc.

cum recunosc perla când nu știu cum arată?
cum mă găsesc pe mine când nu știu cine sunt?

dar caut, caut, până mă găsesc.
sunt aici, sunt și acolo. Știu că reușesc.
Sunt cu mine și așa voi fi.
Pe tine însuți nu te poți părăsi.

Și nici să nu vrei vreodată.

alte scrieri găsiți aici, la Cartim

Nu te îndrăgosti de un poet!

     Eşti liberă să te îndrăgosteşti şi să iubeşti cum şi pe cine vrei, dar sfatul meu, dacă vrei să guşti aroma fericirii, să nu te-ndrăgosteşti de un poet!

Căci un poet va scrie versuri multe pentru sufletul său şi pentru sufletul altora, dar e posibil ca tu să nu te afli nici în sufletul său, nici printre altele cărora versurile le sunt dedicate. Şi atunci vei suferi într-o baltă de cenuşă, căci vei suspina după fiecare vers dedicat alteia şi după fiecare vers rămas în neantul categoriei "fără dedicaţie" când ar fi putut să-ţi fie menit ţie în mod exclusiv şi personal....
Şi vei suferi văzând cuvinte fade strecurate printre metafore şi epitete marmoreice scurgându-se dintr-un stilou negru pe hârtia albă, goală, incompletă, aşteptând ca sub ameninţarea unei scântei să fie scăldată în lacrimile de cerneală ale poetului, să fie pictată cu gândurile sale expuse în mod artistic, uneori poate prea romantizat, dar în esenţă poetic.

Nu te-ndrăgosti de un poet fiindcă odată ce cazi în mrejele vrăjii, n-ai să poţi să nu-l iubeşti. Şi nu vei iubi numai personalitatea sa, felul său lunatic de a fi, modul cum găseşte inspiraţie în tot ce-l înconjoară, cum analizează fiecare detaliu la tine, dar şi la altele, cum vorbeşti cu el doar pentru a constata că a fugit cu sufletul şi cu mintea de lângă tine pentru a vizita meleaguri doar de el ştiute. Nu! Vei iubi mai mult de atât, căci vei iubi fiecare vers ce-l scrie şi fiecare şoaptă cu iz de metaforă pe care-o rosteşte şi fiecare gest nuanţat în felul cum îşi nuanţează propriile personaje lirice...

Dacă-ai să te-ndrăgosteşti de un poet, ai să-l iubeşti, iar dacă-i un poet damnat, îl vei iubi cu atât mai mult căci te vei îndrăgosti de cenuşa spiritului său melancolic şi poate vei regăsi în ea şi frânturi din tine sau vei scotoci prin sufletu-ţi împlumburat după cenuşă şi vei vrea să puneţi un pic din amândoi într-o sticluţă pe care să o porţi apoi la încheietura mâinii şi să presari puţină pulbere pe inimă de fiecare dată când va fi avidă de el peste măsură. Desigur însă că ai rămâne fără cenuşă în maxim două săptămâni, fiindcă damnaţii sunt cele mai periculoase specimene de poeţi din cauza poveştilor pe care ai impresia că le ascund ochii lor enigmatici.
Nu te îndrăgosti de un poet! Vei suferi când îţi va vorbi de alte muze, fie şi de-un licurici ce i-a vizitat carcera sufletească iluminându-i gândurile cuprinse de cangrenă. Nu vei suporta omagiile pe care le va aduce lepidopterelor, buburuzelor sau vreunor piţipoance fashioniste pe care el le crede mironosiţe cu suflet.
Tu nu vei fi pentru un poet decât ceva. Ceva interesant de analizat sau ceva capabil să-i analizeze versurile şi să-l supraaprecieze sau să-l subaprecieze după caz...Piţipoancele lui mult slăvite nu vor fi niciodată capabile să analizeze sau să recunoască măcar o poezie adevarată, dar el nu poate şti,

fiindcă i-e capul în nori şi mintea pe lună, iar inima lui n-are ochi pentru tine: o fată care scrie.

De ce nu vede însă că aşa zisele lui muze nu pot nici măcar să facă diferenţa dintre a citi şi a lectura?

Nu te-ndrăgosti de un poet! Privirea lui e înceţoşată de prea multe elemente simboliste, iar inima îi e acoperită cu cenuşa damnării modernismului încărcat de piţipoance şi muze inculte.

Îndrăgosteşte-te mai bine de un scriitor căci proza e mai fascinantă, iar scriitorul poate fi adesea ancorat în realitate ştiind totodată când să evadeze în vis, luându-te cu el... 

noi și Polul

Plouă mărunt, cu stropi calzi. Soarele se ascunde timid după nori, iar pe mine mă cuprinde amețeala de la atâta rutină. Vreau să fug, să călătoresc, să evadez. Simt că rămân fără oxigen, că vara asta prea scurtă mă sufocă. Prea multă caniculă, prea mult "habar n-am". Eu nu vreau foc, vreau gheață! Foc am destul în spatele ochilor de cărbune (chiar dacă nu sunt cărbunii aprinși tot timpul). Vreau o furtună rece, o furtună în mijlocul căreia să dansez nebunește, să uit de mine, să-mi lase pielea înghețată, dar sufletul cald. Apoi mi-ar trebui un furtun ca să pot transfera căldură din sufletul meu în sufletul lui, căci pe el sigur l-ar îngheța întru totul, ba chiar cred că ar căpăta și o gripă de la mult dorita mea furtună. Știi ce? Mă gândesc că poate ar trebui să-l răpesc pur și simplu și să fugim la Pol. Adică eu să fug, pentru că el ar fi probabil legat bine cu multe sfori ca să nu evadeze. Dar odată ajunși la Pol, în lumea ghețurilor, sunt sigură că se va simți ca acasă și va fi chiar de acord să ne construim o coșmelie a noastră. Desigur, ne-ar trebui un arhitect, dar în lipsa lui aș pune eu toate planurile necesare într-o mapă, i-aș pune-o în brațe și l-aș trimite după materiale. Dacă stau bine să mă gândesc, coșmelia noastră ar fi mai degrabă un iglu. Știu doar că aș face o cupolă frumoasă la intrare, din blocuri de gheață, cu urși polari sculptați. Iar înăuntru am fi doar noi, adică eu și el. Și i-aș face mereu budincă cu cremă de vanilie și am povesti încontinuu și ne-am spune tot ce nu știm unul despre celălalt și chiar că ar fi multe de spus! Dar acolo, doar noi, sunt sigură că ne-am regăsi. Da, așa ar fi. Este un plan bun. Îmi mai trebuie însă unul. Cum îl voi răpi??

Multe scrieri interesante veți găsi la Cartim în tabel

inefabil

Frumoasă,puternică, de fapt chiar radiantă. A avut mereu ceva, un farmec aparte în privire și un comportament de o mare naturalețe, astfel că nu te poți supăra pe ea. Poate să te ignore, să te certe, să te jignească, nu ai cum să te superi. Și chiar dacă o faci, nu poți sta supărat peea mult timp, pentru că vrei să îi vorbești, să te bage în seama. Ea e ca un magnet. Pentru oricine. Nu are cum să nu îți placă. Acum realizez ce privilegiu au avut cei ce i-au trecut prin inimă sau măcar pe lângă ea...De-aș putea explica inefabilul! Poate atunci aș reuși să trnsfer un pic și la mine, poate atunci...

that fucking delicious smile is still haunting me

Uneori e doar zâmbetul. Nu mai contează nimic altceva. Îți văd zâmbetul ăla năstrușnic și al naibii de delicios, de obicei în colțul drept al gurii și uit orice altceva. Nu-mi mai pasă că sunt mai înaltă decât tine când port tocuri sau că îți place vodka în cantități mari uneori sau că poți să te îmbeți și a doua zi să nu îți amintești ce ai făcut noaptea precedentă sau că fumezi și mie nu-mi place mirosul tutunului. Nu mai contează nici că te-am surprins de câteva ori măsurându-mă din cap până în picioare în doar 2 secunde sau că așa le măsori pe multe altele. Nu mai contează nici măcar că nu ești al meu. Pentru că zâmbetul tău e slăbiciunea mea, am spus-o. Când îți privesc zâmbetul ăla nu mai văd nimic altceva și știu că te-aș putea iubi iar și iar și nu m-aș sătura de tine niciodată...

către Eduard (2)

4 august 2015

Eduard, mai știi ziua aia când am fost în Herăstrău și mi-ai luat vată de zahăr? Mai știi că am mâncat jumătate și din a ta? Mai știi cât de mult îmi place? Oare mai știi cât de mult îmi placi tu?

Întoarce-te Eduard! Oriunde ai fi...Mi-e dor, mi-e o sete nebună de acidul de mure coapte din ochii tăi! Și mi-e poftă de vată de zahăr, dar dacă nu ești aici ca să o împart cu tine, nu mai vreau...Vreau doar să vii acasă, să fiu cu tine, să fim noi, știi tu...

N. 

către Eduard

4 iulie 2015

Stăteam cu capul pe pieptul tău. Îți simțeam fiecare mișcare. Fumai. Eu urmăream rotocoalele de fum ce se răsuceau spre tavan ca niște pui de dragon. Era în cameră liniștea aia frumoasă, care-mi plăcea mie atât de mult. Și în noi era tot liniște. Pentru că tu ai reușit întotdeauna să faci toți demonii din mine să tacă, să stingi toate furtunile cu soarele din zâmbetul tău, iar cu stelele din ochi completai lipsa lunii...Era plăcut. Ca într-un film de dragoste. Alb-negru. Culorile erau în noi și explodau ori de câte ori ne iubeam. Știi tu...sper că mai știi!...

Unde ești, dragoste? Liniștea mea...Eduard. Unde ai plecat?

Și când te întorci? Unde să te caut?

Unde ar trebui să trmit scrisoarea asta?

Nu știu nimic...știu că vreau să fii aici și tu nu ești...

Îmi e dor, Eduard. Îmi e frică. Am nevoie de un indiciu, de un semn.

Îți trimit scrisoarea acasă, deși știu că nu ești acolo. Dar poate te întorci..poate o citești. Poate.

  

când degetele nu se mai contopesc cu tastatura

Era intuneric, iar în mine dansau libelule.

Îmi picura dansul lor în vene. Și în gânduri. Și în suflet.

Acum nu e întuneric. E doar un cer noros de august, dar mi-e tare dor de întunericul ăla cu libelule multe şi de dansul lor diafan prin mine. Mi-e dor mai ales de clocotul din buricele degetelor atunci când ardeaua de nerăbdarea de a se contopi cu tastatura. Dar asta se întâmpla pe vremea când tastatura încă mai avea litera Z şi sufletul meu avea mai multe de zis, sau cel puţin zicea mai bine puţinul pe care-l avea de zis. Mi-e dor de atunci când scriam despre iubire fără urmă de regret, doar cu bucurie şi cu încredere. Când m-am schimbat aşa? De ce nu mai cred? De ce mă îndoiesc de toate lucrurile care mi seîntâmplă, fie ele bune sau rele? De ce simt că-mi lipseşte ceva deşi am tot ceea ce-mi trebuie şi de ce nimic nu mă mai mulţumeşte?...

Vreau înapoi! sau poate nu vreau...

E adevărat, dansau libelule prin sufletul meu, iar eu încercam să le aştern undeva prin buricele degetelor. A fost însă un foc trecător. Au fost iluzii, iar eu m-am săturat de autoiluzionări. Acum nu mai am libelule, dar sunt mai realistă. Poate de aici toate întrebările, toată îndoiala, nemulţumirea...Nu ştiu. În ultimul timp nu mai ştiu ce ar trbui să fac. Simt doar că degetele mele şi tastatura nu se mai pot contopi, că din amanţi au devenit doar străini ce se iubeau cândva. Poate ar trebui să mă opresc. Poate relaţia lor e într-adevăr pierdută. Eu încerc, ştiu că nu încerc destul, dar nu mai am energie.        

Aş vrea să mă întorc la motani blânzi, la ochi înjectaţi cu acid de mure coapte, la dragoni, serafimi, la hoardele mele de licurici, la bărbatul cameleonic şi la toate cele ce păreau aşa frumoase. La toate iluziile din vremea când credeam în ele. La degetele mele arzând de neăbdare şi neastâmpăr. Dar simt că nu mai am nimic din toate astea. Mă simt goală şi fadă şi părăsită de orice muză. Nu-mi găsesc locul, dar nici inspiraţia. Nu ştiu unde să mai caut sau cu ce să-mi hrănesc sufletul. Simt că e în zadar, că o parte din mine s-a pierdut şi că nu voi mai fi niciodată la fel. Poate e mai bine. Ar trebui să mă axez pe pragmatism, pe spiritul realist din mine. Până la urmă, ce mi-a adus atâta sentimentalism, atâta visare... Iluzii şi puţină pseudoliteratură.