stele din haos

 "Nu poți să dai naștere unei stele dansatoare dacă nu ai haos în suflet", spune Nietzsche.

Dar sufletul meu e tot un haos! Un haos mare în care mă pierd, mă regăsesc și iar mă pierd. Un amalgam de sentimente, de emoții, de trăiri, de gânduri nerostite, necitite de nimeni, de gânduri mari și mici, rebele, răzlețe, obraznice sau cuminți. E un haos plin cu de toate sufletul meu, un haos incomplet, dar în care nu-mi lipsește nimic. Pentru că și dorul de tine e parte componentă a acestui haos, la fel și absența iubirii pe care ne-o promit stelele seara. Stele minicinoase! Înșirați numai promisiuni deșarte. 

E haos în sufletul meu, deci! Haos din destul! Dar nicio stea iradiantă nu am reușit să făuresc, nimic remarcabil, nimic impresionant. În cel mai bun caz am obținut poate vreun fir de parf stelar, dar e de ajuns? De ajuns ca să-mi potolesc setea de frumos, ca să-mi hrănesc dorința de împlinire artistică? Nu. E puțin, atât de puțin. Și eu vreau mult mai mult. Sunt avidă de praf stelar în cantități mari. M-aș hrăni, m-aș droga cu el dacă-aș putea, doar să obțin steaua aia perfectă, completă, de un haos ireal de frumos! 

Poate cândva voi reuși să adun tot ce vreau într-un singur loc, un singur punct, o virgulă, un cuvânt. Poate am să pot. Dar acest "poate" mă ucide. Îl voi elimina. Treptat. Pentru că îmi îngreunează drumul spre stele. Fără "poate", așadar. Mai bine nimic. Tăcerea nu e întotdeauna grea. Iar propria tăcere mi-o pot căra până la stele. "Pot" e mult mai bun decât "poate"!

Ah, haos sufletesc, de ce mă chinui tu în bucium, de ce nu-mi dai astâmpăr?

Sunt un copil stângaci, un copil zăpăcit, lunatic, dar știu să iubesc oamenii care contează și valorile adevărate. Și învăț să disting între bine și rău.