sâmbătă, 6 decembrie 2014

suflet. dor. pluș



E decmbrie, afară plouă, iar eu îmi ascult vibrația sufletului și mă gândesc la viață, la amintiri, la tine. Mă gândesc la distanța pe care ai așternut-o între noi, la cum să construiesc o arcă zburătoare ca să ajung la tine, să străbat cu ea toate bucățile de pământ dintre noi. Pentru că dorul e un sentiment crud, neiertător cu ființa umană. Ar trebui închis într-o cutie de spini, ca să nu mai intre în sufletele noastre, sau mai bine să-l închidem într-o sticlă și să-l aruncăm în mare. Să se ducă unde vrea, dar departe de noi. Nu crezi că am dreptate, copile? Tu nu vezi cât de fragili suntem, nu vezi că sufletul nostru e parcă făcut din pluș, că oricine poate intra în el cu cuțitul, că nu e ocrotit decât de noi! Dar noi...nu vezi tu că noi suntem slabi, copil drag?  Hai, dă-mi un răspuns! Vreau să mă contrazici, să-mi spui că nu e așa, că putem fi puternici! Haide! Unde ești? De ce eviți întotdeauna să vorbim despre lucrurile care contează cu adevărat? De ce ocolești substanța? Pe tine chiar te bucură formele atât de mult, suprafața? Știu...ai spune că bucuria stă în lucuri simple, în lucruri mici. Și ai avea dreptate, dar există și esențe mai tari și mai frumoase dornice să se filtreze în sufletele noastre plușate și poate nu vezi, dar plușul nostru sufletesc tânjește după ele, are nevoie de esență, de frumos, de lumină. Deși uneori mă gândesc că e mai multă lumină într-un suflet simplu, decât într-unul zbuciumat. Dar există suflete simple? Probabil. Pentu că există și oameni simpli, în sensul frumos al cuvântului, însemnând puri, naturali. Da, sufletul e straniu, ființa umană e stranie. Iar lumea întreagă ne oferă atâtea lucruri spre explorare!
Ascultând vibrația sufletului mi-am dat seama că-mi lipsește vibrația sufletului tău. Că ești o prezență atât de vie, plină de suflu năstrușnic, plină de creativitate, de generozitate și de frumusețe. Și mi-e dor de tine, un dor aprig ce n-ar putea fi cuprins într-un oraș întreg, dar iată că s-a cuibărit la mine-n suflet,..
Dacă aș fi fost cuminte, poate că moș Nicolae m-ar fi ascultat și te-ar fi adus acasă mai devreme...și totuși n-am fost chiar un copil rău...dar tu nu-ți dorești același lucru, știu. Pentru că dorul tău, și dacă e, sunt sigură că e mocnit, firav, o scânteie abia perceptibilă. Și uneori mi-e necaz că e așa...că dorul meu e mare, iar al tău abia perceptibil...  




alte creații găsiți aici
multe mulțumiri Claudiei  pentru 12 cuvinte frumoase! 

4 comentarii:

  1. Mă bucur că te-au inspirat cuvintele mele! Mă bucur că ai scris! :)
    Ai scris cu gingăşie, trecând omul prin sentimente uitate, cândva trăite, sau poate nu, dar făcându-l să-şi amintească cu siguranţă despre complexitatea fiinţei umane! :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Iar eu îți mulțumesc pentru inspirație și pentru prezența ta aici, dragă Claudia! :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Dorul e-n mine,
    dorul e-n tine,
    de veşnicie, legaţi, ne ţine
    şi din iubire în amintire,
    dorul mă doare,
    dar îmi e bine... :)

    Mi-au plăcut rândurile tale! ;)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dorul doare, dar ne face mai umani...

      Mă bucur mult, mulțumesc! :)

      Ștergere