Drum

Și e ciudat cum voiam să spun atâtea cuvinte, să storc fiecare lacrimă într-o silabă. Acolo însă, în ultimele clipe cu tine, lacrimile m-au stors pe mine, m-au stors de orice cuvânt. Iar tot ce-am putut să fac a fost să te îmbrățișez strâns, cu toată ființa mea, cu toți porii sufletului meu infantil, cu toate gândurile ce-mi lunecau prin cuget și prin șira spinării. Aș fi vrut să nu îți dau drumul, să rămâi cu mine, cu noi. Dar am simțit că vrei să pleci, că ai nevoie de asta și atunci am știut că egoismul meu nu mai contează, că fericirea și visurile tale sunt mai importante. Că aripile tale au crescut mari și frumoase, că sunt suficient de puternice ca să te ducă unde vrei. Nu vroiam să-ți dau drumul, dar tu voiai să pleci. Ai ezitat, te-ai uitat în urmă, dar știam că vrei să pleci. Și știu că așa e cel mai bine pentru tine, să culegi din zbor bucăți de visuri, bucăți de succes. Tot ce sper e ca, mergând pe drumul tău, să  te bucuri de fiecare om frumos pe care îl întâlnești, de fiecare zâmbet, de fiecare nouă experiență. Și mai sper undeva, într-un colț timid al sufletului meu, că te vei gândi la mine uneori.

ochii. 22:13

Azi vreau să plâng un râu de amintiri, dar să le plâng în suflet. Știi cum? Să plâng ca să-mi stropesc sufletul cu ele, să-mi spăl fața și dorul. Dorul viitor, care de abia așteaptă să intre nepoftit la mine în suflet, la mine în gând. Poate nu arăt mereu cum sunt, ce simt, dar acum și aici spun că vreau să plâng. Încerc să-mi forțez pleoapele să înghită lacrimile, să nu le lase afară, să le păstreze acolo adânc, heleșteu sentimental pentru irisul brun. Iar irișii vii și proaspeți ai ochilor tăi o să îi păstrez mereu cu mine, o să-i văd mereu, chiar și când nu te văd pe tine o să-ți văd ochii. O să mă gândesc cum le-ar plăcea lor să mă vadă, cum și ce ai vrea tu să fac. O să mă ghideze firele de smarald din ochii tăi. Iar dacă nu...dacă nu mă vor ghida, o să te întreb. Vreau să plâng acum, dar știu că nu are rost. Știu că va fi bine, că vom fi bine. Dorul se tratează cu imaginea ta, cu vocea ta, cu cuvinte. Cu întrebări, cu răspunsuri și cu zâmbete. Vor veni și zâmbetele. Vreau să cred în zâmbetele adevărate și în lacrimile de bucurie. Cred. 

Vreau să plâng acum, dar nu o fac. Înghit gânduri și amintiri printre pleoape grele. 

Amurgul tăcerilor (cuvintele tale)

E vară. Plouă. Și nu pot să adorm. În casă e frig, iar zgomotul ploii îmi picură enervant în timpan. Mă întreb unde ești. Dacă știi că-mi lipsești...Aș vrea să fii aici, să-mi spui o poveste frumoasă, cu glasul pe care mi-l închipui acum atât de blând, de monătenesc, precum un tors odihnitor. Mă tot întreb unde-ai dispărut și în minte își fac loc tot felulu de scenarii. Nici unul nu e bun pentru că în nici unul nu ești cu mine. Unde ești? Scrie-mi! Șoptește-mi!

Unde ai plecat acum când nu se mai termină ploile și am nevoie de poveștile tale? Construiești cumva o arcă? Știu că mi-ai spus cândva că lucrezi la asta. Nu ai vrut să-mi dai detalii. Te-am înțeles. Dar atunci am crezut că vei mai trece pe aici, că mă mai vizitezi. Uneori cred prea multe cuvinte. Iar tu le spui mai frumos decât ar trebui, mai frumos decât e permis. Da, îți spun acum. când de fapt știu că ești plecat. Dar unde ești? De ce nu vii mai repede? Poveștile tale sunt hrană zilnică pentru suflet, iar eu sunt flămândă!

Nu îmi e sete. De fapt nici foame. E doar un mare gol în mine. Un gol pe care cuvintele tale îl umpleau uneori cu zâmbete. Mi-ai spus odată că și eu te fac să zâmbești. Dar ce înseamnă cuvintele în realitate. Tu ai alte surse de zâmbete și fericire. Știu. Pentru că nu ești aici. niciodată. 

Dar mi-e dor. 

Azi mi-e dor de tine și mi-e dor de ducă. Mi-e dor să te găsesc. Nu îmi plac tăcerile unui suflet drag. Nu mă lăsa mult să te caut, fiindcă mi-e frică să te strig. Vino mai repede și umpe golul acela cu un cuvânt!

temă propusă de psi
sursă foto salome

vreau să sărut o libelulă

Vreau să sărut o libelulă pe malul lacului, când soarele apune roșiatic după apă și se scufundă în întuneric. Ar fi un sărut feroce, sălbatic, sub ocrotirea apusului văratic. Iar sub cerul vopsit în nuanțe trandafirii, gândurile mele s-ar trezi mai diafane, mai pline de visare. Aș rămâne un timp lângă libelula mea, într-o caldă alipire, o strânsă legătură om-natură, și am privi cu sufletel noastre răsăritul stelelor în jumătăți de constelații. Și ar fi un remediu vindecător pentru ochii obosiți, murdăriți de cenușă socială și de falsitate, ar fi răgazul meu de liniște lăuntrică, doza de frumos împărțită cu un suflet tăcut, fără zbucium, care mi-ar îmblânzi și mie câteva clipe scânteia nocivă, arzândă, ce nu lasă somnul să vină la mine în nopțile cu lună plină.  În acele nopți, tot ce e incert vine să îmi bântuie odihna și nu îmi lasă pleoapele grele să se închidă. Sunt nopțile în care moș Ene este păcălit de gândurile mele obraznice, este de fapt un bătrân cam naiv când e dezarmat. Iar gândurile astea au atâtea arme ascunse! Și de aceea vreau adesea să mă eliberez de ele, să fug, să mă ascund după o frumoasă nălucire și să rămân acolo un timp. Să fug în lume cu un alchimist și să învăț cum să obțin aur sufletesc, cum să obțin iubire și frumos, sau mai bine: să sărut o libelulă pe malul lacului! Până găsesc libelula poate ar trebui să mă închid într-o cameră unde domină doar salubritate și să torn un borcan cu spirt sanitar peste gândurile mele răzlețe, obraznice, ce nu îmi dau odihnă. Cred că am nevoie de o dezinfectare generală, o curățare a minții de tot ce e praf selenar și vis inofensiv, zburdalnic și totuși prea obraznic. Dar chiar și atunci, după curățarea minții de granule cosmice, tot s-ar mai infiltra din când în când câte-un inorog cu o stea în spate sau un trifoi în dinți. Pentru că așa sunt eu, imaginarul e a doua mea realitate, cea esențială, cea în care pot fi fericită. Și am nevoie de trifoiul acela, câtă nevoie! 

Unde ești libelulă diafană? Dă-mi aripa ta și hai să mergem pe malul lacului, pentru că vreau să te sărut sub cerul înstelat, după ce soarele apune, cu luna martor al iubirii pe care sunt capabilă să ți-o dau, chiar dacă tu nu-mi dai cuvinte. În lipsa cuvintelor, tu îmi atingi sufletul cu aripile. Și e de ajuns.

alte scrieri frumoase găsiți în tabelul de aici

Călător printre iluzii (ca o gumă de mestecat)

Gândește-te la o gumă de mestecat…

O mesteci până când te plictisești de aromă, după care o arunci brutal pentru a fi uitată în vreun coș de gunoi, sau pe stradă, spre a fi călcată în picioare de trecători. Apoi, când vei vrea din nou gumă, vei lua pur și simplu o altă pastilă sau lamă cu aceeasi aromă sau una diferiă,  fără să ai nicio mustrare de conștiință că ai aruncat guma precedentă  fără  milă.  Așa sunt și oamenii.

În  momentul când  se plictisesc de tine, te “aruncă” din viața lor și caută în altă parte, mergând pe principiul că au de unde alege,  că doar sunt atâtea  sortimente de “gumă”! ….Și tu rămâi cu sufletul pustiit...

Și din acel moment speranța, iubirea, viața însăși se degradează în tine….Tu. Tu te descompui  precum o gumă pe marginea șoselei, lent și dureros,  știind că tot ce faci e să poluezi totul în jur cu toxinele inimii tale devastate...Pentru că știi, prietenii sunt adesea doar himere, și când rămâi singur, cu sufletul descompus, realizezi că tot ce ai crezut că ai au fost iluzii, că ești un simplu călător printre iluzii și trebuie să te comporți ca atare. Să accepți singurătatea sau să faci loc oamenilor în viața ta, știind că ei vin și pleacă. Nimeni nu va rămâne pentru totdeauna. Pentru totdeauna nu există. Pentru totdeauna ești doar tu cu tine.  

temă propusă de psi

 

soare în ceștile de ceai

Când plouă în ceștile de ceai, e soare roșu printre nori. Fiindcă plouă în ceștile de ceai. Iar soarele vrea să se oglindească într-o licoare bună cu parfum de tei. Pentru că soarele e un mic gurmand, altfel nu ar veghea atâta vreme căpșunile și cireșele să se coacă. Și cred că e și jucăuș, căci el așteaptă de fapt ca noi să ne punem câte două cireșe după urechi- cei mai frumoși cercei! Cred că îi plac copiii. Și mie îmi plac. În special copiii pisicilor când o zbughesc prin ploaie căutând adăpost. Dar soarele e cu siguranță și puțin romantic, poate nu la fel de mult ca luna, dar poate e romantic tocmai pentru că pleacă de bunăvoie de pe cer ca să facă loc lunii. Poate e mai degrabă avid de romantism. Da...și îndrăgostit. Îmi place soarele. Mai ales când își leagănă blând razele în ritmul unui cântec vechi, poate jazz sau rock, sau doar un cântec vechi fără nume. Adierea văratică îl mângâie, iar el ne mângâie pe noi, încălzind ușor cireșele de după urechile noastre. 

Când e soare în ceștile de ceai, ploaia cade în reprize tropicale, sufletele noastre se udă, dar nu le stoarcem de apă în văzul tuturor, fiindcă am învățat că sufletul e doar al nostru și nu trebuie să-l expunem. Nu. Lăsăm sufletele să se usuce la un foc lăuntric mocnit și uneori la scânteile zburdalnice din noi.