Printre tăceri și necuvinte

Eu mă înec încet într-o mare de tăceri aprinse, iar pe tine te văd respirând cu nesaț parfumul pielii ei. Și doare. Fiindcă pe mine mă inundă necuvinte și impulsuri mute de a mă lăsa în voia curentului, spre adânc, iar tu ești inundat doar de ploaia torențială a săruturilor ei. Săruturi străine. Ai uitat deja cum stârneam împreună tornade și le alimentam cu îmbrățișările noastre… Acum îți plac ploile torențiale. Ar fi trebuit să conștientizez de când te-am cunoscut că nu ai putea trăi lângă un vulcan. Lava mea sentimentală nu te-a încâlzit, ci se pare că ți-a ars  țesuturile inimii.

Ce pot spune? Îmi pare rău. Regret că nu știu ce-i iubirea filtrată, dispersată ori diluată. Eu nu pot iubi decât întreg, într-o demență absurdă, pe ritmuri de lavă clocotindă. Dar sunt fericită că ai găsit o ploaie torențială care să-ți aline rănile provocate de lava mea lăuntrică. Constat că deja te-ai vindecat, fiindcă pe mine m-ai dat uitării, aruncând cu cenușă peste sentimentele noastre. Pentru mine nu contează că au apus, voi păstra amintirile. Dar tu ștergi orice urmă săpată în sufletul tău de lava mea sentimentală...

Înțeleg. Ție îți place totul filtrat. Și mă arunci într-o mare de tăceri și necuvinte. Dar e mai bine aici, să știi. Eu gust tăcerea, nu o filtrez. Da, rătăcesc, dar aleg să rătăcesc întreg, conștientă de demența-mi absurdă, diafană...