Amelie

Am visat. Mă numeam Amelie. 

Era o aprigă zi de iarnă ca și cea de astăzi, iar eu mă ascundeam de mine și de ceilalți în camera mea, cu draperiile trase. A fost prima dată când ți-am văzut chipul. În ceașca de cafea aburindă. În noaptea aceea de iarnă am visat că mă iubeai, că mă numeam Jaqueline și eram scriitoare. Scriam mereu despre tine și nu-ți citeam niciodată. Tu mă pictai mereu și nu-mi arătai niciodată. Până într-o dimineață.

Când m-am trezit. Eram din nou Amelie, fata timidă cu ochii lucind a vise și a cireșe amare. Eram Amelie și eram tristă fiindcă Jaqueline nu a apucat să-ți arate niciun text și nu a apucat să vadă cum i-ai zugrăvit culorile și sentimentele pe hârtii albe rupte din inima ta. Ea nu era convinsă că o iubești, dar înainte să mă trezesc, i-am promis că o să-ți arăt cum a scris despre tine, ca măcar tu să fii convins că ea te iubea cu adevarăt. Și ai să fii. Te vei îndrăgosti și mai mult de Jaqueline, prin cuvintele ei al căror izvor ai fost tu, fără să știi, fără să-i dai voie. Jaquelline a fost o scriitoare îndrăzneață, nestatornică, pătimașă.

Acum am rămas doar eu, Amelie.  Nu scriu, dar citesc în stele și-n sufletele oamenilor. Am făcut o promisiune. Mâine plec în lume să te caut și să-ți arăt textele din jurnalul unei fete vesele pe nume Jaqueline. Era veselă fiindcă o iubeai, chiar dacă ea nu era convinsă. Am început deja să-mi fac bagajele deși n-am idee unde să te caut mai întâi. Mă voi gândi până mâine.

M-am trezit. Acel mâine e azi și Amelie nu mai e. Sunt doar eu. Eu n-am promis nimic. N te voi căuta, dar dacă vrei, te aștept pentru un timp. De fapt nu plec nicăieri, fiindcă acum nu trebuie să mă mai trezesc. Visul s-a sfârșit. Te mai aștept un timp. Poate visăm împreună și scriu cândva despre visul nostru. Momentan propriile vise îmi ajung.

Am visat. Mă numeam Amelie.