Adio, serafim cu ochi acidulați!

                Serafim cu ochi acidulați, voiam să te pictez în miez de noapte, dar nu mai pot acum, mult îndrăgitule, fiindcă am constatat că nu ești nimic mai mult decât un frumos motan cuminte, poate prea cuminte sau poate prea motan… Cum pot eu- suflet zglobiu și nestatornic, ce este zilnic străbătut de efluvii sentimentale fără de sfârșit, să pictez un chip care ascunde o sensibilitate de amibă? Nu pot blând motan, fiindcă trebuie să iubesc un suflet cel puțin la fel de nestatornic ca al meu, pentru a ne astâmpăra reciproc gândurile hoinare, abundența sentimentală și emoțională.             

                  Pot eu să iubesc o ființă ce rămâne neschimbată în fața artei, în fața creației, în fața oricărei forme generatoare de frumos și de impulsuri sentimentale? Aș putea să te învăț să iubești toate aceste părticele fabuloase ale vieții, dar dacă ai astrucat și ultimul grăunte de sensibilitate în creozotul din afara sferei imaginarului, mă tem  că nu mai am sperante, iubit serafim cu ochii umezi. Și chiar regret fiindcă ești într-adevar o versiune imberbă și edulcorată a imaginii unui om sacerdotal, așa cum apare în viziunea mea prea puțin știutoare.  

                     Dar nu e un cataclism, nu e nimic. Îți vei continua existența fadă, târând după tine sensibilitatea-ți de amibă, rămânând același taciturn cu ochi frumoși, safirii, strălucind a vise șterse. Iar eu… eu va trebui să găsesc pe altcineva pe care să-l pictez în miez de noapte. Un suflet nestatornic precum al meu, nu un serafim blând…