Invizibilitate=suferință

                Spatele-i era holdă de bice, care mușcau necruțătoare din carnea-i obraznic de albă, în timp ce în inima sfâșiată simțea cum răscoleau lacome zeci de gheare ascuțite. Iar ochii! Ochii îi sunt acoperiți de nori grei de sânge ori de câte ori el nu o vede, căci ochii-i oglindesc inima înjunghiată de indiferența lui cazonă.  Ea se simțea precum o micuță și primitivă Heidi din inima munților în preajma acestui personaj hiperactiv, avid de nou, de tehnologie, de secolul viitor. El mereu cu un pas înainte, ea dintotdeauna cu cinci pași în urmă...                                                                                                                                                 

          De ce minți spunând că opusele se atrag când este evident că nu este așa? Nu ar trebui să îi încurajajezi speranțele cu zâmbetul tău indulgent, aruncând-o și mai adânc în mrejele amăgirii. Spune-i mai bine: “Heidi, micuțo, el nu te vede.” Iar ea va izbucni probabil într-un agonal și distructiv bocet lăuntric, punându-și pe chipul spălat de prea multe lacrimi, o mască inexpresivă a indiferenței. Poate treptat bocetul va devein plânset, mai apoi suspin și în cele din urmă va dispărea. Sau poate va dăinui pentru totdeauna într-un colț ascuns al inimii ei. Dar decât  o exhortație mincinoasă, mai bine o foarfecă pentru a-i tăia aripile negre ce nu ar ajuta-o nicicând să zboare. Ar fi ignobil să încurajezi direcționare sentimentelor ei pure spre cineva care nu o vede.    

               Suferința ei latentă ar căpăta proporții uriașe dacă i-ai încuraja speranța că el își va deschide ochii și va vedea dragostea ce i-o poartă. Dar știind adevărul, știind că șansele sunt infime, se va resemna treptat. Se va întreba mereu cum ar fi fost dacă ar fi îndrăznit să lupte cu timiditatea, va continua să zugrăvească pe fundalul inimii ei obosite scenarii fezabile, ce vor rămâne pentru totdeauna doar în imaginația-i dominată de el. Sau poate va lăsa catharsisul să se manifeste și va așterne totul pe hârtie eliberându-se astfel, evadând din colivia în care imaginea acestui Făt-Frumos de gheață o ținea captivă.                                      

              Dar până va găsi în sine puterea de a se elibera de chipul lui, va suferi în tăcere precum o firavă nereidă ce și-a frânt aripile, fără de care este incompletă, fadă. Durerea are multe forme, iar invizibilitatea este una dintre ele. A fi invizibilă pentru persoana pe care-o iubești în taină și totuși atât de evident este cumplit, fiindcă tu arzi în fiecare clipă, privindu-i chipul de gheță. Bucăți din tine se mistuie încet, iar tu îți aduni propria cenușă într-un borcan. Iată la ce e bună dragostea nemărturisită- la umplut borcane. Dacă iubirea ar fi reciprocă poate ai avea un borcan plin cu constelații sau cu ghiocei culeși de pe lună….

             Dar tu ai cenușă. Ia borcanul plin cu plumbul ăsta cu textură nisipoasă, ia și bucățile care au mai rămas din tine, urcă-te în trenul nefericirii cu toate gândurile tale și instalează-te cât mai comod, probabil vei zăbovi o vreme pe acolo. Privește partea bună: nu-ți trebuie bilet. Dacă ai mai mult de 3 mililitri de suferință în inimă, poți rămâne cât dorești… Iar ție, Heidi, nu-ți trebuie nici măcar atât. Ești invizibilă, îți amintești?...

Dacă ai putea fi orice...

Și dacă ai putea fi orice, atunci ce ai alege să fii?

Eu aș vrea să fiu un curcubeu în deplina sa ubicuitate ca toți cei din jur să mă vadă peste tot, dar să nu știe unde să mă găsească fiindcă fărâme de lumină dispersată ar fi împrăștiate haotic pe fundalul unui cer de un albastru murdar de petele norilor de abia opriți din plâns. Însă deși mici cioburi din mine ar fi dispuse în văzduh pe o suprafață aparent de nedeterminat și de necuprins, eu nu aș fi decât într-un singur loc, un loc doar de mine stiut...

Aș fi un fenomen bizar pentru mulți și totuși atât de simplu de înțeles pentru cei ce vor să înțeleagă, astfel că farmecul nu ar fi misterul ascuns al apariției curcubeului, fiindcă acesta e de mult elucidat.  Fascinant ar fi doar felul cum m-aș ivi în mod inopinat, surprinzând zâmbete colorate pe chipurile copiilor după ce apriga ploaie le-a răvășit terenul de joacă, decorându-l într-un stil sordid, având ca element dominant de decor noroiul rece și mlăștinos. Păcat că nu mulți copii pot construi castele din noroi, de ce ar fi el mai puțin fascinant decât nisipul?…     

Dar nu îi voi judeca acum pentru supeficialitatea lor căci tot ce vreau e să-i fascinez și pe copiii mici și pe cei mari. Îmi place să cred că pentru aceștia din urmă aș fi un edulcorant al grijilor, problemelor și al veșnicului stres al secolului douzeci și unu, dar câți copii mari își mai fac oare timp să priveasca cerul, mai ales după furtună, când tot ce vor e să-și ferească pantofii de umiditatea săracelor picături disprețuite? Câți mai pot străpunge norii privirii alterate pentru a mai distinge o pată de frumusete aruncată aleatoriu pe un fundal plumburiu, ca o floare de mucigai? 

Într-un astfel de timp abstrus ar trebui să mă întreb de două ori dacă vreau să fiu un curcubeu…Dar vreau. Însă nu o pată multicoloră pierdută pe fundal mefistofelic, nu!                 

Azi vreau să fiu un curcubeu nonculoric!...

Mâine poate voi vrea să fiu o picătură rece și translucidă de ploaie… Nu-mi pasă că mă vor disprețui atâta timp cât mă voi putea strecura în pantoful vreunui superficial și astfel să-mi săvârșesc răzbunarea chiar dacă ar avea probabil prețul scurtei mele vieți de picătură marmoreică. Dar nu aș suporta să zac într-o baltă a suferinței alături de alte picături disprețuite și urâte de superficialii care n-ar înțelege natura noastră apoasă, felul nostru de-a fi.

Dacă-aș fi o picătură de ploaie, cu siguranță aș ataca un pantof!

Dacă-aș fi un curcubeu, poate aș vrea să fiu nonculoric...

Caut un automat de secunde lichide la pahar care să mă ducă unde vreau

Deci ce caut? Caut ani.

Caut ani prin trecutul meu, caut  greșelile  din anii respectivi și o cale să le-ndrept. Dar ca să repar greșelile trecutului trebuie să mă-ntorc. Da, caut să mă întorc. O cale… Vreau o mașină a timpului! Trebuie să caut piesele și apoi o schiță sau mai bine un proiectant și un mecanic să fiu sigură că mașina funcționează. Apoi? Apoi trebuie să caut un mod de a vorbi cu mine din trecut fără să mă sperii și trebuie să-mi caut cuvinte potrivite să mă determin să evit greșelile din viitorul variantei mele din trecut, viitor ce îl cunosc deja, fiindcă pentru eu din prezent, este trecutul. Caut să rămân cât de mult posibil în trecut, să îndrept greșeli și să trăiesc din nou copilăria…

 Ce caut? Caut ani.

Ani pentru a arunca o scurtă privire în viitorul meu, cu riscul de a mă speria sau de a nu mă recunoaște… Odată  ajunsă în viitor cu mașina timpului ale cărei piese sper să le găsesc, căci le voi căuta perpetuu, aș căuta cu teamă o mai vârstnică variantă a mea. Oare cum aș arăta? Oare m-aș recunoaște? Dar ce aș face și  pe cine aș avea alături? … Dar eu din viitor cum aș reacționa la întâlnirea cu eu cea de acum, deci cu cea din trecut? Oare eu din viitor aș vrea să vorbesc cu trecutul meu, sau aș fi prea supărată pentru greșelile ce nu au putut fi îndreptate? Oare cum ar reacționa cele două eu? Și ce sfaturi aș primi de la mine din viitor, ce nu fac oare bine în prezent?...

Ce caut? Caut ani.

Prea multe întrebări și niciun răspuns. Caut ani fiindcă simt cum secundele zboară prin și pe lângă mine tot mai repede, iar eu plutesc undeva între cele trei euri, neștiind tot ce ar fi trebuit să fac sau să nu fac în trecut, cum va arăta viitorul și pentru ce m-aș dojeni atunci pe mine din prezent.

Caut piese pentru a construi o mașină a timpului, un proiectant și un mecanic iscusit. Caut oare prea multe? Dar unde le găsesc? Cu ce să-ncep? Căci până acum singurele piese pe care le-am primit au fost amintirile, dar prin ele nu reușesc decât să arunc nostalgii asupra prezentului. Și  am mai primit imaginație și teamă, sau mai bine zis le-am găsit în mine, unde cred că au fost dintotdeauna. Cu ce mă ajută aceste piese? Să privesc spre un posibil viitor. Uneori mă înspăimânt, alteori, când granule de optimism reușesc să se strecoare printre bulgării de pesimism, reușesc să zâmbesc gândindu-mă că poate va fi bine.  

Ce caut?

Caut un automat de secunde lichide la pahar care să mă ducă unde vreau ca să mă pot vizita în trecut și în viitor oricând, fiindcă piesele pe care le-am primit nu pot schimba nimic, poate doar prezentul….Dar cine reușește să trăiască în prezent tot timpul?...

Urma sângelui tău pe zăpadă...

Tuberculos polen de vise fără aripi tuşeau şi plămânii ei inundaţi de spleen…iar tusea nu avea remediu reîncarnându-se treptat într-o formă acută de cenuşie tuberculoză.

Ea nu vedea albul purificator, nu vedea ţurţurii îngheţaţi atârnând de crengile copacilor ca mici stalagtite translucide. Ea vedea doar urma sângelui tău pe zăpadă!... Şi căuta dezorientată atunci când stropii roşiatici se pierdeau din pricina stratului proaspăt ce se aşternuse peste noapte. Cu mâinile învelite într-o subţire pojghiţă alb-albăstrie din pricina aprigului ger, dădea omătul proaspăt de-o parte, căutând stropii roşii din tine, căutându-ţi buimăcită şi deznădăjduită urma...

Căci nu vroia să te piardă, deşi erai pe jumătate pierdut...ea încă spera că te-ar putea găsi şi te-ar îmbrăţişa atât de strâns încât îmbrăţişarea să fie precum o cataplasmă miraculoasă ce te-ar vindeca pe vecie. Te-ar vindeca de tine ca să te îmbolnăveşti de ea şi de parfumul pielii ei dimineaţa...

Însă era naivă, căci nu te-a găsit, însă a fost găsită!...În acea dimineaţă de decembrie, pe marginea drumului, prăbuşită în pătura rece de zăpadă şi pe jumătate îngheţată. Te-a căutat în agonie toată noaptea, deşi întunericul o împiedica să vadă urma sângelui tău pe zăpadă...A continuat să te caute cu ultimele puteri, fiindcă afară era mai puțin întuneric decât în ea...

Nu, povestea voastră nu e din cele cu final fericit, dar încă se gândeşte la tine, să ştii! Şi ori de câte ori priveşte trandafirul pe care i l-ai dăruit în acea ultimă zi şi pe care l-a uscat cu grijă, îl stropeşte cu lacrimi de dor. Cu lacrimi de sânge...

Rostogolind înţelesuri (sau cum să hrăneşti hârtia)

Se ia un cuvânt şi se rostogoleşte prin toate ungherele minţii tale, până ce-l dezbraci de toate sensurile şi le alegi pe cele care-ţi mângâie cel mai suav auzul, precum femeia alege rochia ce-i picură în ochi fâşii mătăsoase de frumos. Apoi inoculezi cuvântul, cu tot cu sensul favorit, într-o structură cu iz intens de metaforă, iar noua construcţie, cu toate înţelesurile ei, o integrezi într-o zglobie frază şi...s-o înţeleagă cine poate ori cine vrea, cum vrea ori cum poate! Căci rostogolind cuvinte, rostogoleşti înţelesuri...

rostite,

închipuite,

scrise

ori gândite...

Jucându-te cu ele, le scalzi în sirop de imaginaţie amestecat cu granule de sensibilitate, iar când s-au îmbibat bine, le rostogoleşti prin fărâme din tine.

Uneori sensul cel mai lăptos şi apetisant, ce încântă până şi papilele gustative ale unei coli albe, deprimată-n goliciunea sa, nu-l găseşti decât dezbrăcând cuvântul de toate hainele-i mirosind a pagini de carte veche. Şi ce frumos e când dezgoleşti un cuvânt pentru a-l învălui apoi în haine croşetate de tine!...


În încercarea de a scrie o psiluneală inspirată de o zi decembrie de duminică...

Echilibristică într-un pahar cu vise

Poate că lumea-i doar un imens glob de sticlă în care fiecare înoată în propriul pahar cu vise... Paharul meu?...Deși e plin, eu nu prea știu ce-l umple, căci atât visele cât și visurile mele hoinăresc dezordonate mai mult pe marginea paharului, uitându-se adesea la lună și respirându-i parfumul. Iar eu încerc să mă joc  cu ele de-a „dresoarea  tigrilor obraznici” și cu fraze lungi hrănite cu efluvii de metafore  zdrențuite pe post de bice încerc să conving înverșunatele fiare să sară înapoi în pahar, căci marginea acestuia este înșelător de alunecoasă, iar eu nu vreau ca tigrișorii să cadă...                                                                                       
Știu că v-am hrănit cu aripile tutor buburuzelor din stomacul meu, cu fluturii speranței ce dansează perpetuu pe retina sufletului, cu ritmurile contradictorii ale inimii mele naive, cu idei adăpate de imaginația-mi ce se joacă pe o pajiște presărată momentan doar cu boboci plăpânzi. Intuiesc dorința voastră de a zbura, dragi vise, și de a plana deasupra lumii întregi, nu doar într-un pahar fad și translucid. Dar dragelor, în pahar sunt eu!  Nu dați uitării făuritoarea aripilor voastre pentru faptul că îi e teamă de a se cățăra pe marginea paharului.                                                                                                                                     

Teama e umană, iar temerile mele reprezintă  o parte din mine. Teama  ne ține uneori ancorați în realitate. Da, știu... Voi sunteți vise, însă visele și realitatea nu ar trebui să fie paralele ci să se intersecteze regăsindu-se astfel...sau poate să se piardă în regăsire...  Vâslesc singură într-o barcă pe oceanul viselor dintr-un pahar și astup găurile bărcii cu bucăți de realitate ca să-mi mențin echilibrul pe tumultoasele valuri ale imaginației și să nu mă scufund, pierzându-mă în neant printre himerele subconștientului...                                            

               Realitate, îți mulțumesc pentru concretul necesar hrănirii dozei de luciditate din mine.       

               Vise zugrăvite pe pereții paharului meu, vă mulțumesc pentru abstract- oxigen al tinereții mele...


...Și se mai poate ca uneori doi visători să împartă un pahar cu vise, iar atunci culorile lor sufletești se contopesc în spectaculoase focuri de artificii proiectate pe bolta zbuciumului lor interior precum un cer stropit de mii de stele mai jucăușe chiar decât  licuricii în serile de vară.  

E decembrie. Și fluturi de gheață dansează...

Dar oare visez stele? Nu sunt verzi…nu pot fi…

Dar dansează ca mici fluturi albi sub ploaia petalelor de cireş şi sclipesc precum bobiţe de mărgăritar pierdute în apele repezi, reci şi limpezi ale vreunui pârâu în plină lună mai, la umbra deasă a pădurii tainice- adăpost pentru secrete şi fugari.

Dar dansul lor e fără de început şi fără de sfârşit, căci peste părul meu lăsat în voia aprigei adieri, necontenit se scutură făină rece, umedă şi sclipitoare. Dar intră în pielea mea îngheţată ca într-un aluat şi dacă cerul va mai cerne multă prin sita sa magică, mă tem că am să cresc şi-am să mă umflu ca un cozonac uman.Dar apa mi se prelinge pe degete, nu le hrăneşte, doar le sporeşte textura şi temperatura marmoreică...Da, apa. Căci ninge peste mine, peste valea adormită, peste casele tăcute ce tuşesc fum negru pe hornurile bătrâne de guturaiul prea multor ierni.

Da. Ninge. Primele stele jucăuşe de zăpadă proaspăt suflată din înălţimile cerului cad alene, dansând pe ritmurile unei apăsătoare tăceri. Micii dansatori se lasă în voia adierii ce capătă treptat alură de viscol, fac piruete, se adăpostesc pe genele mele ce-mi păzesc ochii captivi în mrejele acestui dans alb, iluzoriu, a cărui frumuseţe aproape o uitasem în timpul în care dansatorii au fost absenţi. Însă acum au revenit la fel de palizi, de reci, de zglobii şi câtuşi de puţin nemuritori. Căci după dans, delicaţii fluturi năstruşnici îşi preschimbă albul în transperenţă, topindu-se şi prelingându-se alene pe pielea mea, pe pielea ta...pe pielea mâinilor noastre ce se vor împreunate, dar nu-ndrăznesc să se atingă...pe buzele noastre ce vor a se contopi într-un sărut, dar o timiditate exacerbată le îngheţă orice impuls.  

Ninge…

Ninge peste tot şi toate.

Ninge peste noi.

E decembrie.... 
(Și aș vrea să-mi încălzești mâinile cu focul gândurilor tale...)

Mai aşteaptă-mă, te rog!...

Secundele apasă nisipul din clepsidra inimii tale cu greutatea unui an, astfel că asteptând 10 secunde, simți parcă toate lancinantele suferințe pe care le-ai întâmpina în 10 ani de așteptare implacabilă…  De ce oare atunci când aștepți, scurgerea timpului ar putea fi întrecută și de cel mai lent melc dintr-o duzină, dar atunci când trăiești un diafan moment de fericire în apogeul inconstanței sale și ai vrea cu disperare să oprești timpul în loc, să-l închizi în colivia sufletului tău din momentul acela vag de fericire, zboară mai rapid ca vulturul cu ochii sticlind după frăgezimea cărnii unei noi victime? De ce trebuie să privească totul peiorativ și infatuat?...

Tu aștepți cu nerăbdare un răspuns, neștiind că eu aștept cu nerăbdare să-ți răspund… Tu ești ultragiat căci vezi  cum n-a trecut decât o oră pe când simțeai că s-a scurs deja un an, neștiind că timpul se joacă și cu mintea mea, că-mi torturează toate dendritele răbdării și că nu mi-a mai lăsat decât o agonie crepusculară în care să zac. Să zac așteptând.

Și nu pot face nimic mai mult. Simt privirea inchizitorială a veșnicului tiran și zâmbetul său satisfăcut de suferința răbdării mele ajunse la capăt și a liniștii evaporate total și înlocuite de agitația cu neputință de diluat. Iar mintea mea înoată într-o baltă sângerie de întrebări. Da, mă gândesc involuntar la tine.  Mă întreb dacă tu te întrebi de ce nu îți răspund sau dacă te întrebi dacă mă-ntreb dacă te întrebi de ce nu îți răspund…

Ce pot face eu? Nu am nicio putere în fața timpului nemilos care m-a țintuit aici, într-o încăpere goala, fără nicio cale de comunicare… Ce vrei să fac? Pot doar să sper că înțelegi că timpul ne-a jucat o mare festă. Dar poate ne testează doar răbdarea, dorința, curiozitatea… E mai mult decât un jucător timpul ăsta, e un jucător viclean, înșelător, îndoielnic și adunându-le pe toate..e-un tiran!

Dar rezistă prietene, nu te panica! Mâine e o nouă zi și poate timpu-mi va arăta clemență și mă va lăsa să ies din indezirabilitatea acelei camere goale, scăldată-n negurile telurice ale unei răbdări sfârșite, devorate. Mâine sper că mă va lăsa să vorbesc cu tine!

Fiindcă știu că tu aștepți cu nerăbdare un răspuns, neștiind că eu aștept cu nerăbdare să-ți răspund…