închipuiri 2.

Oricât de bine ancorată aș fi în realitate, când vine vorba de tine, mintea-mi prinde aripi, iar sentimentele se cristalizează în închipuiri. Uneori aș vrea ca imaginația mea să fie mai liniștită, mai puțin entuziasmată, mai "coach poatato". Pentru că recent mi-am închipuit că vorbeam cu tine:

- De ce ești așa timidă?
- Tu mă faci să fiu așa.
- Adică?...
- Adică tu chiar nu vezi ce simt pentru tine?...

ai tăcut.

- Te iubesc, A. Asta voiai să auzi? Uite că am spus-o...

dar ai continuat să taci.

- E ok. Știu că tu nu simți nimic.

și am plecat.

nu ai putea să mă iubești

Nu, nu ai putea să mă iubești. Crede-mă!
Cum să mă iubești când eu fac dragoste cu luna în fiecare noapte?
Cum să mă iubești când stelele îmi fac cu ochiul în  fiecare seară cu cer senin, iar eu le zâmbesc poznaș, și le răspund la rândul meu cu-o pleoapă închisă obraznic între două șoapte concupiscente?
Cum să mă iubești când mă joc cu pisicile de câte ori am ocazia, iar ele se alintă pe lângă picioarele mele goale?
Sau când conversez ore în șir cu licuricii pe înserat? Știi tu ce vorbim? Știi tu că nu mă las vrăjită de ei sau că nu încerc să îi vrăjesc, să-i zăpăcesc?
Sau când chem vântul să mă mângâie, iar el vine degrabă, avid de pielea mea numai bună de sfâșiat?
Sau când fiecare picătură de apă pe care o beau îmi atinge limba însetată?
Sau când inspir oxigen în  loc să te inspir pe tine?
Cine crezi tu că inspiră oameni? Crezi tu că vreun om poate fi oxigenul altuia?
Astea sunt doar gogoși pufoase din nori cumulonimbus.
Poți tu să mă iubești când știi că va trebui să dovedești prin fapte cuvintele ce mi le spui?
Când știi că e posibil să nu cred ce-mi spui?
Când știi că sunt încăpățânată, și, deși visătoare part-time, păstrez în mine și o mare doză de realism?

Nu, nu ai putea să mă iubești.
Sunt și copil și demon.
Sunt o tânără cu sufletul demodat, dar proaspăt.
Sunt un chip, dar sunt mai mult un suflet.
Știu șoapte dulci, dar cunosc și amărăciunea.
Las și vântul rece și adierea blândă să mă înveșmânteze, alteori să-mi usuce lacrimile pe obraji.
Tu ce ești? Cine ești?
Îți spun cine nu ești.
Nu ești cel care ar putea să mă iubească.


sursa foto Salome

Cochilia

"Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. Ca să nu se bage nimeni în el cu cuțitul." 

Eu cred că fiecare om are o cochilie. Și eu o am pe a mea. Și înăuntrul ei îmi adăpostesc toate lacrimile, toate zâmbetele naive, toate sentimentele inutile, toate gândurile despre tine, părți din trecut, părți din viitor și părți din mine. Nu știu ce aș fi fără cochilia mea, sau cum ar fi ca toți să-mi vadă gândurile, lacrimile, slăbiciunile. Ar fi rău. Ar încerca să mă distrugă, să mă adâncească și mai mult în propriile-mi temeri. Pentru că oricât de mult vreau să cred că lumea e bună și frumoasă și că îi pasă, în realitate, toți au cel puțin un cuțit gata să ți-l înfigă în suflet, sau două- trei cuvinte ghimpate gata să le arunce înspre tine, să vadă apoi suferința curgând în mici efluvii sângerii. 

Noroc că am cochilia mea, unde pot să ascund tot ce nu vreau să vadă alții și tot ce vreau să știu doar eu. În cochilia mea totul e în siguranță, pentru că totul e ascuns. Și anumite părți din noi este mai bine să rămână ascunse. 

alte scrieri: aici, la Cartim

nu te-am ales eu

Urăsc faptul că nu pot să nu iubesc mâinile tale frumoase, albe, cu degete lungi și subțiri. Că nu pot să nu mă gândesc la felul cum degetele astea s-ar juca prin părul meu, încurcându-l, descurcându-l și iar încurcându-l. Cum ar aluneca printre pistruii de pe spatele meu, desenând constelații. Sau cum mi-ar atinge buzele când aș vrea să-ți spun cât de mult te urăsc pentru toți fluturii elefantici din stomacul meu, sau din mintea mea, sau poate din inimă. Nici nu mai știu pe unde sunt, nici nu mai pot să-i prind. Îmi trebuie o plasă mai mare. Sau niște naftalină. Despre mâinile tale ar mai fi multe de spus. Cum ar fi faptul că ating atâtea alte mâini și atâtea alte trupuri, dar numai un suflet. Al meu. Să nu încerci să negi. Știu, nici nu ai încerca. Gândurile concupiscente nu îți sunt străine, dar eu știu că ești mai mult de atât, mai mult decât ce vrei să pari. Aș vrea să realizezi că eu te privesc în întregime, că-ți văd deja și calitățile și defectele, dar că le iubesc în aceeși măsură. Fără ele nu ai fi tu. Iar eu vreau să fii. Mai mult vreau să-mi fii, pentru că oricât aș vrea, nu mă mulțumesc doar cu prezența ta, cu simpla ta prezență ce nu remarcă nici prezența, nici absența mea. Îmi pare rău, A. Îmi pare rău că nu pot controla lucrurile astea. Dacă aș fi putut, crede-mă, nu aș fi vrut să fii tu. Dar nu alegem noi, niciodată. Nu alegem noi de cine ne îndrăgostim. 

Stele (în ochii lui)

Stele văd eu în ochii tăi, stele luminoase și negre. Păcat doar că nu am curaj să te privesc în ochi mai des. Poate dacă aș face-o, ai înțelege sentimentele mele, intensitatea focului ce arde pentru tine în ochii mei. Poate ți-ai da seama că te iubesc și cât te iubesc de mult. Poate ți-ai da seama ce pierzi, ce ignori. Dar e un mare "poate", pentru că nu am nicio certitudine legată de tine. Nu știu ce gândești despre mine sau cum apar eu în ochii tăi. Nu știu unde ești în momentul ăsta sau cu cine. Și mă cuprinde o gelozie verde ca frunzele florilor primăvara, dar știu că nu ar trebui. Cum să fii gelos când dragostea "inculpatului" nu-ți aparține, dar nici măcar privirea lui, sau un simplu zâmbet sau un cuvânt, două, trei...Oricât de frumoasă ar fi o zi și oricât de multe lucruri bune mi s-ar întâmpla, fericirea îmi e mult diminuată pentru că tu mă ignori, pentru că sunt invizibilă în ochii tăi. De ce? De ce nu poți să vezi că pentru tine aș putea să dau foc ploii? De ce nu poți să mă iubești și tu? Iar eu de ce iubesc o persoană care nici măcar nu mă vede, deși sunt mereu acolo, arzând pe dinăuntru...Dar ce rost mai are întrebarea "de ce?"...
Ochii tăi minunați sunt precum un cer negru de primăvară, stropit cu mii de stele luminoase. Tu radiezi zilnic de fericire, în timp ce fericirea mea e zilnic estompată de nepăsarea ta. Vreau să se termine. Să nu mai văd cum nu mă vezi, cum le vezi doar pe altele. Știu, crezi că nu voi fi niciodată destul pentru tine. E ok. Crezi ce vrei. Te-aș fi iubit ca nimeni altcineva și dragostea noastră ar fi ajuns până la Luceafăr, atât ar fi fost de intensă. Dar doar dragostea mea, fără a ta, rămâne terestră, săracă, dar sinceră. Din unilateralitate sentimentală nu poți crea trepte spre stele, dar măcar poți umple pagini cu sentimente.

alte scrieri găsiți aici

Dincolo de nume

Dincolo de nume, de numele tău propriu-zis, e ceva mult mai mult, un cuvânt mult mai frumos: mama. Iar mama e mult mai mult decât un cuvânt.

Pentru că mama e începutul a tot.

Pentru că mama e prima casă și cea pe care sufletește nu o vei părăsi niciodată.

Pentru că mama înseamnă cea mai sinceră și mai intensă sursă de iubire.

Pentru că mama însăși e iubire, iubire necondiționată.

Pentru că mama e înțelegere.

Mama înseamnă cuvinte pornite numai din suflet. Indiferent de natura lor, vei știi întotdeauna că sunt din suflet și sunt sincere.

Mama e precum un arc, iar tu ești săgeata. Chiar dacă nu te ajută mereu să nimerești ținta, important e că te împinge înainte, nu înapoi. Pentru că mama va vrea întotdeauna să te vadă mai bun decât ai fost ieri și îți va dori mereu binele.

Mama merită cele mai frumoase flori din lume și toate constelațiile de pe cer i le-aș aduna într-un borcan dacă aș putea și i le-aș prinde în păr, deși ea e plină de lumină și fără ele. Azi nu îi dau decât un buchet umil de cuvinte. Și mai adaug la acestea un sincer mulțumesc. Pentru viață, pentru cuvinte, pentru sentimente, pentru toate penele pe care mi le-a prins în aripi, pentru tot. 

mărțișor pentru mami

alte scrieri: aici