Memoria străzii

Știi? E un fapt concret că memoria este o capacitate a întregii materii, vie și nevie totodată. Da, apogeul funcției mnezice este atins doar de om, dar de ce am ignora restul elementelor care posedă memorie? De ce aș alege să ignor trandafirii din ghiveciul de pe birou, când pot să-i contemplu sau chiar să le ating ușor frunzele tremurânde? Prin asta voi știi că mai târziu e posibil ca ei să-și amintească privirea mea, atingerea mea, și poate să se gândească puțin la mine, cu nostalgie sau cu bucurie, dar să se gândească. Să știu că ochii-mi de cărbune au rămas măcar în memoria lor, măcar pentru o secundă. Căci în memoria ta eu nu exist...

Dar memoria mea, vai, biata mea memorie!...Ea adăpostește detalii insignifiante și imaginate, adăpostește locuri, oameni, pe tine, pe mine, pe ei, litere, mai puține cifre, mai multe cuvinte, poteci, râuri, străzi...Dar memoria străzii? Memoria acelei străzi pe care trec zilnic în drum spre școală, sau în drum spre chioșcul cu pâine, sau în drum spre casă. Acea stradă pe care trec zilnic eu, dar trec și alți atâția oameni!...Acea stradă îmi cunoaște ritmul pașilor, chiar și ritmul respirației. Îmi place să cred că dintre toți pașii, pe ai mei îi preferă mai mult, pentru că eu îmi închipui că merg pe o bucată mare de piele, pe care o mângâi cu alunecarea pașilor mei. Și îmi închipui că bucata asta de piele e capabilă să simtă mirosul pielii mele, mirosul părului meu, că e capabilă să memoreze mirosul meu. Și să-l țină strâns în pori, să-l conserve, să nu-l altereze, amestecându-l cu alte mirosuri. Memoria străzii acesteia e foarte vastă, cred că e o memorie motorie, dar îmi place să cred că e și afectivă. Că nu rețin doar pași, mișcări sau unduirile mâinilor. Îmi place să cred că ea-mi cunoaște tot zbuciumul interior, pentru că mi-a devenit familiară, prea cunoscută și aș vrea să mă cunoască și ea. Să-mi știe temerile, bucuriile, sentimentele și pasiunile. Să-mi știe fluturii din stomac, ce se trezesc când apari mergând pe aceeași bucată mare de piele. Să cunoască felul cum ei se metamorfozează în elefanți furioși de fiecare dată când vorbești sau le zâmbești altora. Să știe capacitatea mea de a iubi desăvârșit, cu toată ființa, deci cu fiecare colț al sufletului și cu fiecare celulă a trupului. Să știe că pot să iubesc, pot să și să urăsc. Că sunt un tonomat de sentimente și trăiri, că unele din ele sunt irosite pe persoane prea oarbe ca să-mi vadă sufletul privindu-le cu ochi sticlind de iubire și de frumos.   

Memoria străzii e similară cu memoria mea. Reține și pași ușori și frumoși, dar și pași grei, apăsători. Reține multe, uită multe. 

Și întotdeauna se luptă să uite ce trebuie, ce doare.

E o luptă grea.

Uneori o câștigă, alteori nu.